Pe 22 septembrie 2014, prestigioasa publicație britanică Daily Mail anunța că o echipă de scafandri ruși a descoperit în Marea Neagră epava navei “SMR Sulina” cere a aparținut flotei române, scufundată prin torpilare în cel de-al Doilea Război Mondial.
La bordul epavei a fost identificată o sticlă ce conținea, bine conservate, câteva boabe de cafea, pe care arheologii adâncurilor nu s-au ferit să le consume, preparându-și o cană de cafea fierbinte.
Epava amintește povestea tragică a flotei române în timpul Marelui Război, dar și despre datoriile neachitate României de către Germania, fostul său aliat.
“SULINA” a fost construită la Șantierul Naval Cantieri Navali Riuniti, Palermo (Italia) în 1939, împreună cu navele de același tip “MANGALIA”, “BALCIC” și “KAVARNA”, care au fost, de asemenea, achiziționate de Serviciul Maritim Român (SMR).
Nava fusese achiziționată în 1940 de SMR pentru a asigura linia de transport maritim Constanța – New York.
La 22 iunie 1941, odată cu intrarea țării noastre în razboiul contra Uniunii Sovietice, o parte din flota comercială a fost rechiziționată de Armata Română pentru misiuni de ordin strategic (transport trupe, echipamente militare, aprovizionarea frontului).
La începutul anului 1941, flota Serviciului Maritim Român (SMR) număra 16 unități navale puse la dispoziția nevoilor de război ale țării. Numărul mic de nave de care dispunea Marina Militară a impus, încă înainte de intrarea țării noastre în război, utilizarea unor nave ale Serviciului Maritim Român (SMR) pentru pregătirea sistemului defensiv al litoralului românesc, prin instalarea unor baraje de mine.
Primele vapoare comerciale trecute în subordinea Diviziei de Mare au fost cargoul “DUROSTOR” și remorcherul “AURORA”, urmate la scurt timp de pasagerele “DACIA” și “REGELE CAROL I” ale căror punți principale permiteau instalarea șinelor de lansare a minelor până la extrema pupa.
După izbucnirea ostilităților în Marea Neagră, pe lângă executarea sistemului de apărare a coastelor maritime românești, o altă misiune importantă în care au fost implicate aproape toate navele flotei maritime de comerț, a fost organizarea de transporturi pentru aprovizionarea navelor germane și a trupelor de uscat, care acționau în flancul drept al frontului de Est.
În consecință, la 20 Octombrie 1941, statul român prin Subsecretariatul de Stat al Marinei, Serviciul Maritim Român în calitate de armator, pe de o parte și statul German, Kriegsmarine, reprezentată prin MarineGruppenKommando Sud, în calitate de beneficiar pe de altă parte, s-a încheiat contractul de închiriere cu numărul 11011, prin care, statul român închiria, numai pentru porturile accesibile vaselor din Marea Neagră, inclusiv Istanbul, următoarele nave: “ARDEAL”, “PELEȘ”, “SUCEAVA”, “CARPAȚI”, “OITUZ”, “SULINA”, “CAVARNA” și “DANUBIUS”
Închirierea era valabilă doar pe durata ostilităților din Rusia, fiecare dintre părți având obligația de a-l denunța pentru fiecare navă în parte cu un preaviz de 10 zile.
Germania a garantat pentru fiecare navă pierdută
Conform Art.2 din contract, navele închiriate puse la dispoziția utilizatorului în porturile unde se găseau la acel moment, puteau transporta provizii necesare armatei: muniții, benzină în butoaie, alte mărfuri, captură de război, trupe, trăsuri și aparate, răniți și prizonieri.
Serviciul Maritim Român (SMR) închiria aceste nave cu tot cu materiale și combustibil, dar și cu echipajul pe care statul German își lua obligația să nu-l înlocuiască total sau în parte cu echipaj străin.
Totodată, nemții nu avea dreptul să schimbe pavilionul național al navelor. Toate cheltuielile de exploatare, precum plata echipajelor, primele de asigurare ale acestora, taxele, reparațiile ș.a. erau suportate de MarineGruppenKommando Sud.
În caz de pierdere parțială a vreunui vas survenită în timpul executării contractului, prin orice risc de navigație, risc de război (aici fiind inclusă și scufundarea sau avarierea din ordinul comandantului, pentru ca nava să nu cadă în mâinile inamicului) sau sabotaj, statul german era obligat să aducă vasul la starea inițială.
În caz de pierdere totală provocată de una din cauzele de mai sus, acesta trebuia să înlocuiască, cel mai târziul la un an după încheierea păcii, nava pierdută cu o navă similară, de valoare egală, vechime, tonaj, tip, clasă ș.a.
În ceea ce privea pierderea totală a unei motonave, așa cum era “SULINA” (dotată cu camere frigorifice de ultimă generație), statul german își lua obligația ca în termenul fixat mai sus să construiască și să restituie armatorului același tip de motonavă, dar nouă.
Din nefericire, evoluția evenimentelor a făcut ca niciuna dintre clauzele menționate să nu se respecte.
Navele românești, scufundate una câte una
Începând cu luna octombrie a anul 1941 s-a trecut la organizarea și efectuarea transporturilor de aprovizionare a frontului din Ucraina. Datorită activității intense a submarinelor sovietice, operațiunile de transport și convoaiele se desfășurau cu dificultate și sub incidența unei mari doze de risc.
Acestea au fost misiunile care au dus la pierderea majorității navelor comerciale românești, sau la avarierea celor care au reușit să scape ca prin minune.
Prima navă românească de transport din seria tragicelor dispariții ce au urmat a fost vaporul mixt “PELEȘ” care, torpilat la 5 august 1941, s-a scufundat la Burgas, la aproximativ 1/2 Mn de Baia Kaptan.
Pe 17 Decembrie 1941 un convoi format din navele “ARDEAL” și “OITUZ”, însoțit de nave bulgărești a fost atacat de submarinele covietice între Burgas și Varna. Ulterior, la Cap Emine, cargoul “OITUZ” a fost lovit de o torpilă și cu mare greutate a navigat până în portul Varna.
La începutul lunii decembrie 1941, cargoul “CARPAȚI” a intrat într-un baraj de mine necunoscut, reușind totuși să se salveze, în schimb motonava “CAVARNA” a fost complet lipsită de șansă, lovindu-se de o mină în fața Burgasului unde s-a și scufundat.
SMR Sulina lovită în zorii zilei de o torpilă rusească
Sovieticii minau continuu rutele de marș și atacau cu submarine navele românești și germane, transformând misiunile flotei maritime în adevărate misiuni de sacrificiu, soldate cu o serie de evenimente tragice.
În circumstanțele prezentate, în dimineața zilei de 29 mai 1942 a fost torpilată și scufundată motonava SMR “SULINA”.
Explozia a provocat moartea marinarilor Hârșă Petre, Bobăneasa Ion și Jitoiu Vasile, ceilalți reușind să se salveze. Nava s-a scufundat la orele 09:55, Latitudine 46°28′ N, Longitudine 30°53′ E, coordonate ce indică poziția în dreptul regiunii Odesa, Ucraina, pe un fund de 22 metri adâncime.
Construită în 1939 la șantierele navale italiene, motonava “Sulina” era echipată cu un motor FIAT Diesel în 2 timpi ce dezvolta 2400 CP, fiind înmatricultată de Căpitănia Portului Constanța pe data de 7 mai 1940, cu Matricola 40.
Sulina a avut trei surori, navele “MANGALIA”, “BALCIC” și “CAVARNA” toate construite în perioada 1939-1940 în Italia la șantierele navale Palermo.
Germania nu și-a achitat datoriile față de România după război
La toate acestea trebuie adăugată și pierderea celor trei nave ale Serviciului Maritim Român în timpul desfășurării “Operațiunii 6000”:
- Motonava “TOMÂNIA” – bombardată în rada Kersonezului, la 11 mai 1944,
- Motonava “DUROSTOR” – lovită de aviația de bombardament sovietică, la 70 km N-V de Sevastopol,
- Motonava “DANUBIUS” – scufundată în aceleași condiții în rada portului Kersonez.
Din nefericire pentru aceasta din urmă, sinistrul s-a produs atât de repede încât nici măcar un membru al echipajului nu a putut fi salvat.
În sfârșit, după data 23 august 1944, în noaptea de 1-2 Septembrie, cargoul “OITUZ”, aflat în dana 21 a Portului Constanța, a fost torpilat de un submarin german și s-a scufundat.
Astfel, la finalul celui de-al Doilea Război Mondial majoritatea navelor care purtaseră pe mări și oceane însemnele Serviciului Maritim Român, zăceau pierdute în adâncurile Marii Negre, iar Germania a uitat să-și respecte contractul și să înlocuiască navele scufundate cu unele noi, invocând desigur “întoarcerea armelor” și deci suprimarea înțelegerilor contractuale.
Marina Noastră 
1 răspuns »