Barca se numără printre cele mai vechi unelte folosite de om, încă din cele mai îndepărtate timpuri. Ea este cu mult mai bătrână decât căruța, apărută foarte târziu, abia după născocirea roții. Dacă privim în trecutul îndepărtat al istoriei noastre, oamenii au cunoscut mai întâi transportul pe apă, și mai apoi cel pe uscat.

Necesitatea transportului pe apă a fost resimțită acut și datorită faptului că, la începuturile civilizației, oamenii au locuit mai întâi în apropierea apelor, acolo unde găseau mai ușor hrană, decât în câmpii sau lângă păduri ale căror produse sunt legate de anumite anotimpuri.

De altfel, și primele locuințe înjghebate de om au fost lacustre, adică construite pe piloni deasupra apelor pentru a-i ferii de furia animalelor de pradă, în fața cărora omul se găsea neputincios chiar și atunci când cunoscuse deja lancea cu vârf de cremene.

Chiar dacă oamenii au locuit mai întâi în apropierea apelor, ei nu au reușit încă de la început să le pătrundă tainele, să le stăpânească furia și nici să plutească pe ele.

În prima etapă, și ne referim la perioada istorică în care omul nu se deosebea prea mult de celelalte vietăți, acesta s-a văzut stânjenit în căutarea hranei de prezența unui element care, atunci ca și acum, acoperea cea mai mare parte a globului pământesc, și pe care oamenii l-au denumit „APĂ”

Cuvântul “Apă” are cel puțin 4000 de ani vechime fiind cunoscut în limba Sanscrită ca “Apas” foarte apropiat de “Apă” din limba română, mai de grabă decât cu “Aqua” din Latină. Iar asta dovedește că limba noastră este mai veche decât Latina, și nici nu se trage din Latină.

Trupul omenesc a fost cel dintâi vas

Apa era ceva deosebit pentru omul preistoric. Era un mediu greu de înțeles și stăpânit. Apa constituia o serioasă piedică pentru oricine dorea să treacă de pe un țărm pe celălalt.

Și, primii oameni, atunci când un râu sau un lac nu era prea adânc îl treceau mergând în picioare, iar când nevoia îi forța, erau în stare să străbată o apă și mai adâncă unindu-și trupurile cu ajutorul membrelor.

Prin urmare, se poate spune că trupul omenesc a fost cel dintâi vas care a brăzdat cândva o întindere de apă. Din aceste încercări repetate a apărut înotul. Omul care trecea înotând o întindere de apă putea la nevoie să-și ducă odraslele în spinare și chiar să-și transporte legate de trup o parte din bunurile sale primitive.

Dar numai atât nu era de ajuns. Omul primitiv simțea nevoia de a urmări peștii și alte nenumărate viețuitoare ale adâncurilor care-i serveau ca sursă de hrană.

Pielea faunei marine era folosită la îmbrăcămintea necesară în zilele ploioase, în timp ce sideful prețios avea pentru oamenii preistorici un rol asemănător aceluia pe care-l are oțelul în economia zilelor noastre.

Deci omul primitiv a fost nevoit să facă apel la creierul său și să născocească ceva în stare nu doar să-l poarte pe el și familia sa în siguranță peste ape, ci să-i îngăduie să-și ducă țepușa și toate celelalte unelte necesare asigurării traiului zilnic.

Omul a descoperit darul ascuns al bușteanului de a-l ține la suprafața apei cu prilejul inundațiilor, când instinctul de conservarea i-a dictat să-și strângă degetele pe primul obiect care plutea la îndemâna ființei sale în lupta cu moartea.

Călare pe butucul său, scăpat de frica apei și de grija menținerii la suprafață, omul a descoperit curând proprietatea mâinilor și picioarelor, care mișcate în apă îl poartă cu butuc cu tot dintr-un loc în altul.

Prima vâslă

Mai curând sau mai târziu, în mișcarea aceasta, omul se va ajuta de o ramură de copac, iar mai apoi de un băț, pe care, lățindu-l la unul dintre capete ajunge să creeze primul propulsor. Așa a apărut vâsla!

Ulterior omul și-a îmbunătățit butucul pe care-l scobește pentru a nu mai naviga călare și pentru a-și lua cu sine produsul pescuitului sau copilul pe care să-l învețe meseria.

Câteva exemplare de ambarcațiuni folosite de strămoșii noștri au fost găsite în insulele Mării Nordului, precum și în mlaștinile din Sudul Danemarcei la sfârșitul secolului al XIX-lea.

Cel mai vechi exemplar a fost descoperit la Lincolnshire (Marea Britanie) în 1886. Nu era decât un trunchi de arbore scobit, cam de 7 metri lungime și 1,5 lărgime, închis cu scânduri la capete. După cercetarea acestor construcții primitive s-a stabilit că, uneori, pentru scobitul butucilor oamenii foloseau și focul.

Dar constructorii primitivi nu s-au oprit nici aici, ci au avut ideea să fixeze scânduri de fiecare parte a trunchiului de arbore scobit, pe care le prindeau cu ajutorul unor cârlige și bucăți de piele. Și astfel, dintr-un simplu trunchi s-a obținut un vas, sau barcă cum spunem noi azi.

Puțin câte puțin, pe măsură ce oamenii au devenit mai îndemânateci în mânuirea fierăstrăului, a ciocanului și a celorlalte unelte, și când au înlocuit instrumentele din piatră cu toporul de bronz, au învățat să prelucreze scânduri din lemn pe care adăugându-le peste butuc l-au scufundat pe acesta tot mai adânc sub apă, reducându-i rolul la o umilă chilă.

Această “chilă” a supraviețuind în această formă, în construcțiile navale, până în zilele noastre.

Așa au ajuns oamenii să plutească, căpătând din ce în ce mai multă îndemânare și tot mai mult curaj în a înfrunta elementul apă. Așa a luat naștere navigația, care pe drept cuvânt poate fi socotită cea mai veche artă, iar nava primul vehicul al civilizației.

Cele mai vechi norme de navigație din zona Mediteranei ne-au rămas de la egipteni și fenicieni. Aceștia construiau nave cu 1500 de ani înaintea Erei Noastre, vase din scânduri groase, bine legate, pentru a ține piept mării fără a se desface.

Sculpturile de pe sarcofagele și templele egiptene ne redau cu multă îngrijire toate amănuntele navelor care pluteau acum vreo 70 de veacuri în serviciul faraonilor. Unele dintre aceste chipuri sunt vechi de aproape 6000 de ani, și se asemănă mult cu cele lucrate în timpuri mai apropiate. Putem afirma astfel că egiptenii au făcut foarte puține progrese în construcția propriilor nave.

Având o economie preponderent agrară, egipetenii  n-au prea simțit nevoia de a umbla pe apă. Din dragostea lor pentru marile piramide aceștia au neglijat construirea de vase și s-au folosit mai mult de plute lucrate din trunchiuri de copaci pentru a transporta în lungul Nilului blocurile grele de piatră ce le serveau la construirea acelor minuni arhitectonice.

Fenicienii primii navigatori din Mediterana și Marea Neagră

Există totuși date care ne arată că egiptenii au avut și nave cu ajutorul cărora făceau expediții pe coastele Asiei, Africii și insulele Arhipelagului. Însă, spre deosebire de egipteni, un alt popor antic și anume fenicienii au dat o mare dezvoltare construcțiilor navale și comerțului maritim.

Navele de comerț feniciene făceau călătorii în toată Mediterana, iar marinarii Sidoniei aveau să devină faimoșii navigatori ai antichității.

Fenicienii aveau cunoștințe de geografie, astronomie, geometrie și navigație. Aceștia navigau în toată Mediterana fără busolă, ziua după Soare iar noaptea după stele, cunoscând perfect mișcarea diurnă a astrelor.

Navigatorii fenicieni urmau Ursa Mare (carul lui David): când mergeau spre Gibraltar țineau Carul Mare la dreapta, iar la întoarcere la stânga.

Și nu trebuie să ne mire faptul că fenicienii cunoșteau navigația astronomică, în condițiile în care, la fel de bine, astronomia a servit și egiptenilor la făurirea piramidelor.

Fenicienii au fondat Cartagina, iar de aici controlau centrul Mediteranei, având colonii pe toată coasta de Nord a Africii. Cu o flotă compusă din mii de galere de război, fenicienii treceau Gibraltarul spre a merge la colonia lor Cadix și golful Gasconiei (Biscaya), de unde transportau diferite mărfuri.

Istoricul antic Strabon ne spune că Homer învățase geografia de la fenicieni, și că Odiseea este doar o colecție de povestiri marinărești de origine feniciană, adunate din Creta, îmbrăcate într-o formă poetică, ce prezintă primejdii exagerate spre a înspăimânta pe greci ca nu cumva să se apuce de comerț maritim.

Fenicienii au pătruns până și în Marea Neagră, cu 700 de ani înaintea Erei Noastre, de unde aduceau în Siria și Egipt grâu, piei și sclavi, luați de pe coastele de Nord (Rusia).

Și astfel, navigatorii fenicieni au contribuit enorm la răspândirea cunoștințelor cu privire la construcțiile navale, galerele feniciene servind ca model viitoarelor galere grecești și romane.

Fenicienii au fost fără îndoială marinari iscusiți, comercianți de isparvă, industriași și colonizatori.

Iar dacă lumea comunei primitive, cât și cea a începutului orânduirii sclavagiste, ne-au lăsat insuficiente date în privința legăturilor cu apa, avem în schimb destule cunoștințe legate de navigația din perioada de dezvoltare a sclavagismului și mai ales din timpul orânduirii feudale.

Vikingii, străjerii mărilor Nordului

Dacă fenicienii au fost vestiții marinari ai Mediteranei, în schimb, Mările Nordului au avut și ele marinarii lor, la fel de iscusiți iar aceștia au fost vikingii.

Rămășițele mai multor nave ale vikingilor au fost descoperite în Islanda. Ulterior au fost găsite și în Norvegia unele dintre cele mai frumoase exemplare și foarte bine conservate.

Aceste nave au servit ca monumente funerare ale șefilor vikingi

Atunci când șeful sau femeia sa murea, trupul era înmormântat într-una dintre navele sale, cu armele, bijuteriile și un număr oarecare de sclavi pe care îi gâtuiau pentru acea împrejurare.

Totul era apoi acoperit cu un strat gros de țărână, peste care așezau o pătură la fel de groasă de pietre. După sinistra procesiune, această mică piramidă era lăsată în grija zeilor din Walhalla.

Drakkarul viking, însuflețit, viu

Cercetând aceste vase, savanții au putut constata mai multe informații interesante despre ambarcațiunile vikingilor: lungimea vasului 25,41m, adâncimea 1,55m iar lărgimea 5,28 (la cuplu maestru).

De fiecare parte a chilei erau douăsprezece scânduri bătute longitudinal, cu ajutorul unor nituri din fier. Este destul de greu să se cunoască cu precizie data construcției acestor bărci ale vikingilor, dar e probabil ca ea să urce până la nivelul Secolului al 8-lea din Era Nordică.

Navele vikingilor arau prevăzute cu un catarg care se rabata către pupa atunci când nu serveau de el. Ambarcațiunea putea să poarte un echipaj de 90 de oameni, și ca ultim amănunt, navele acestea aveau bordajul construit în “climuri.”

Cu așa nave solid construite și ușor de manevrat pe orice fel de vreme, normanzii au scoborât în Sud-ul Europei unde au pătruns în Mediterană.

Pentru acești vestiți marinari și pirați, nava reprezenta ceea ce un cal însemna pentru popoarele migratoare care au venit în Europa spre finalul erei sclavagiste.

Nava era pentru vikingi un lucru însuflețit și viu. Ei știau că viața și siguranța lor sunt legate în întregime de felul în care drakkarul putea să-i scoată repede din pericol, și din acest motiv îl mângâiau și alintau ce pe o ființă vie.

Cea mai mare parte a navelor normande descoperite până azi, nu au punte ci doar o cabină mică din lemn la pupa care se utiliza doar atunci când la bord se aflau femei și copii, sau în timpul unor călători în ținuturile reci ale Nordului.

Matelotul de rând, dormea, lucra, mânca, bea și se juca, numai sub cerul deschis. Atunci când frigul se întețea, vikingii instalau o bucată de pânză deasupra părții centrale a navei pentru a se bucura de oarecare adăpost când serveau masa sau dormeau. Partea a II-a aici