Încă din primii ani ai regimului Ceaușescu s-a încercat trecerea economiei românești de la una preponderant agrară, la dezvoltarea industriei ușoare și industriei grele.

Și cum economia se organizează precum un lanț, verigă după verigă, cele două grupe economice aveau nevoie de susținerea unei industrii constructoare de mașini. În mod evident, fără utilaje specializate, economia națională nu putea face pasul spre industrializare.

Mai departe, construcția de mașini necesită echipamente de automatizare și calcul, tehnologie care lipsea României la momentul respectiv.

În aceste condiții, politicienii comuniști de la București au agreat varianta dezvoltării unor fabrici de componente electronice care să deservească industria constructoare de mașini și unelte. Așa s-a născut IPRS Băneasa.

IPRS Băneasa și Războiul Rece

Tensiunile militare și economice dintre Blocul Vestic sau Blocul Capitalist, dominat de SUA și NATO, și Blocul Estic dominat de Uniunea Sovietică alături de Pactul de la Varșovia, a însemnat printre altele o cursă acerbă pentru dezvoltarea tehnologiilor de calcul, microelectronicii, și nu în ultimul rând a industriei spațiale.

Cele două mari puteri doreau să-și demonstreze supremația prin inteligență și inovație, situație ce avea să conducă mai apoi la lupta pentru cucerirea spațiului extraterestru.

Stalin însuși ordonase construirea primul oraș tehnologic, după ce spionajul sovietic furnizase informații referitoare la bomba atomică. Acel oraș nuclear, prin care s-a dorit să se pună capăt monopolului Blocului Vestic, a fost urmat în scurt timp și de alte proiecte similare. “Orașul Cosmic” de exemplu, a devenit celebru pe 12 aprilie 1961 odată cu lansarea “Vostok 1” (Est 1) și a primului om ajuns în spațiu, cosmonautul rus Yuri Gagarin.

Ulterior, Leonid Brejnev liderul Uniunii Sovietice, a creat “Orașul Microelectronicii” cu scopul de a transforma puterea nucleară sovietică într-un sistem de arme de prima mână, având precizia americană.

Acest oraș făcea parte dintr-o rețea secretă de “orașe tehnologice” denumite GNT (Orașu de Știință și Tehnologie). Scopul acestor proiecte era acela de a genera noi tehnologii militare și sisteme de armament, bazate pe informațiile furnizate de spionajul efectuat în Blocul Capitalist de către serviciile secrete ruse, în speță KGB și GRU.

Aceste orașe nu figurau pe nici o hartă, nici chiar militară. Erau construite și conduse de serviciile speciale, iar întreaga populație, formată în mod special din oameni de știință și ingineri, se afla pe ștatul de plată al unor agenții guvernamentale secrete, chiar dacă câțiva dintre ei erau rotiți periodic de la Ministerul Apărării sau de la alte institute științifice de cercetare.

Prin 1978, populația acestor orașe „fantomă” depășise 20.000 de locuitori. Ultimul din serie a fost GND (Strategia de Apărare), colonie însărcinată cu dezvoltarea sistemului de rachete anti-balistice, în conformitate cu filosofia Kremlinului potrivit căreia: „cel care conduce spațiul, conduce lumea.”

IPRS Băneasa, primul pas spre orașul microelectronicii românești

În aceste împrejurări, guvernul comunist înființează în 1962 la marginea Bucureștiului Întreprinderea de Piese Radio și Semiconductori – IPRS Băneasa.

Această societate, deținută integral de stat, împărțită în două sectoare de producție, realiza atât componente electronice pentru aparate de uz casnic, cât și circuite destinate sistemul de apărare.

IPRS II (Băneasa) avea expus echipament pentru producerea circuitelor integrate de uz militar, despre care s-a spus că erau „sustrase recent” din Statele Unite ale Americii, furnale de difuziune, reactoare epitaxiale, aliniamente cu mască, generatoare șablon și emițătoare cu fotografie, la pavilionul “TI” – al cărui director era Generalul Ing. Electronist Teodor Sârbu. Aparatura provenea de la compania americană Texas Instruments Inc.

Ca să înțelegem la ce nivel era țara noastră în materie de tehnică de calcul, mai jos avem o imagine cu diferite produse Texas Instruments disponibile pe piața din Vest la finalul anilor ’80.

Tehnologia era achiziționată de la societăți din „blocul capitalist„

În diverse lucrări publicate la noi după 1989 s-a speculat că acest echipament de microelectronică fusese obținut de spionii români (ai DIE și DIA) prin contrabandă, folosindu-se în acest scop firme sau birouri fictive, puse la punct în Germania de Vest, Austria sau Japonia. Așa s-ar fi sustras și adus în țară diverse componente.

În realitate, tehnologiile erau achiziționate legal, și pe bani grei, studiate și îmbunătățite pe cât posibil în centrele de cercetare din România.

Din 1967, o comisie guvernamentală a realizat o serie de vizite externe, și a solicitat oferte pentru achiziționarea de licențe pentru programe de calcul (software) de la firme renumite precum IBM din Statele Unite, ICL din Anglia, SIEMENS sau Compagnie internationale pour l’informatique (CII) din Franța.

Singura firma care a oferit tehnologia completă de fabricație, inclusiv circuitele integrate, a fost compania franceză CII, care a și câștigat licitația lansată de statul român.

Așa se face că, în 1968, România a achiziționat programul “IRIS50” denumit ulterior “Computerul Felix”.

Așa avea să ia naștere, în 1970, Întreprinderea de Comerț Exterior FELIX București sau Fabrica de Calculatoare Electronice.

Cele două entități juridice amintite, ICE FELIX și IPRS Băneasa făceau parte dintr-o piramidă alcătuită din numeroase întreprinderi, institute de cercetare-proiectare în domeniul electronicii, și firme de comerț exterior, toate fiind incluse organizatoric, din 1974, în Centrala Industrială de Electronică și Tehnică de Calcul.

Desigur, și la acest capitol economia noastră socialistă se afla mult în urma capitaliștilor: în 1988, tinerii din Europa de Vest, SUA și Australia aveau deja acasă computere personale Commodore Amiga 500 (MS-DOS 16/32 bit-processor), cu placă de sunet Stereo și monitoare Commodore 1084 de 14″ color. Acest computer costa 795 USD iar monitorul 548 USD.

În imaginea de mai jos se poate observa și o imprimantă Visawriter, concepută pentru modelul Amiga 500.

Exporturile IPRS Băneasa

La nivel oficial, societatea IPRS Băneasa, cu sediul în București pe strada Erou lancu Nicolae Nr. 32, realiza activități de cercetare și dezvoltare a electronicii și microelectronicii, producând circuite integrate analogice și lineare, piese radio și semiconductori, radiatoare din aluminiu, tranzistoare, sirene electronice pentru mașini, amplificatoare de semnal, diode cu germaniu și siliciu, precum și alte componente.

Produsele IPRS Băneasa erau utilizate atât pentru industria românească dar și exportate ca piese, sau încorporate unor produse finite.

Poate că azi pare greu de crezut, însă această întreprindere exporta diverse produse în zone precum SUA, Canada, Australia și China. Exporturile erau realizate prin intermediul ICE Electronum SA București și ElectroExport București, firme de stat specializate în comerț exterior, aflate până în 1990 în subordinea „Serviciului 2” al ICE Dunărea (unitate a Securității codificată U.M. 0107).

Acest serviciu sau departament se ocupa cu exportul de mașini-unelte, motoare electrice, aparataj, diamante sintetice, frigidere și televizoare, valuta obținută fiind adăugată imensului coș al direcției Aport Valutar Special (AVS).

Rolul strategic jucat de IPRS Băneasa

Nu doar că IPRS Băneasa n-a beneficiat de tehnologii furate, ba dimpotrivă, această companie realiza produse destinate industriei de apărare sub diferite licențe achiziționate de guvernul comunist de la firme specializate din „blocul capitalist” precum:

• Thomson CSF – companie franceza specializată în producția componentelor electronice pentru industria de apărare, din 1999 funcționează sub denumirea Thales Group,
• Companiile germane ITT Intermetall – lider în domeniul circuitelor integrate – cunoscută în prezent ca Micronas Group și AEG (Allgemeine Elektricitäts-Gesellschaft AG) , spacializată în produse pentru apărare, comunicații și automatizări (companie integrată din 1996 grupului Daimler-Benz AG devenit DaimlerChrysler),
• Compania americană Solitron Devices Inc., din West Palm Beach, Florida, specializată în proiectarea și producția de echipamente electronice dedicate industriei de apărare şi aeronautice,
• Compania britanică Plessey Company plc., specializată în electronică, industria de apărare și tehnologia comunicațiilor sau
• Sprague Electric Company, companie americană, fondată în 1962 de inventatorul Frank J. Sprague, specializată în microelectronică – o parte dintre programele sale științifice fiind realizate pentru agenția spațială americană (NASA).

ICE Electronum implicată în scandalul “petrol contra hrană”

După 1990, exporturile de componente electronice româneşti au început să scadă vertiginos, motiv pentru care și activitatea IPRS Băneasa s-a diminuat simțitor.

În consecință, managementul  întreprinderii de comerț Electronum s-a decis să importe produse alcoolice și vestimentare, precum blugi și whisky, strategie bună pe termen scurt dar incompatibilă cu domeniul în care erau specializați angajații societății.

La începutul anului 2005, o comisie de anchetă a Națiunilor Unite, condusă de economistul american Paul A. Volcker Jr. a scos la iveală mai multe acte de corupție realizate de diverse firme private, în asociere cu oficialii irakieni și angajați ai ONU. Pe scurt, companiile private au plătit ilegal diverse comisioane pentru a participa la programul “Petrol contra hrană.”

• Derulat în perioada 1996-2001, acest program avea ca scop reducerea efectelor negative pe care embargoul impus de Statele Unite l-a avut asupra economiei irakiene. Cu un buget de peste 64 miliarde de dolari, “Petrol contra hrană” a fost cel mai mare program umanitar desfășurat vreodată în lume. Evident acest program a devenit, pentru multe firme private, o “vacă bună de muls.”

Raportul ONU privind fraudarea programului “Petrol contra hrană” a nominalizat și 11 societăți românești , precum și o persoană fizică din România care ar fi șpăguit autoritățile pentru diverse contracte. Una dintre cele 11 firme era chiar Electronum SA din București – fostul exportator de componente electronice fabricate de IPRS Băneasa.

Privatizarea IPRS Băneasa, între olandezi și Omar Hayssam

După consultări cu Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional (FMI), în anul 2003, guvernul României condus atunci de Adrian Năstase a decis ca IPRS Băneasa să fie scoasă la vânzare.

De organizarea privatizării s-a ocupat Autoritatea pentru Privatizare și Administrarea Participațiiunilor Statului (APAPS). La licitație s-au înscris doar două societăți, Ogharit Trading CO din Siria, reprezentată de afaceristul Omar Hayssam, și Elmefa BV din Olanda – o societate specializată în producția de componente electronice.

Fie privatizarea a fost prost organizată, fie compania IPRES Băneasa nu a reușit să stârnească interesul investitorilor importanți de pe piața semiconductorilor. Cert este că, societatea olandeză a fost eliminată din cursă, deoarece s-a constatat că-i lipseau anumite documente din dosarul ofertei de privatizare.

Și astfel, tocmai firma lui Omar Hayssam a devenit favorită, oferind 3,1 milioane de euro, sumă în care a fost inclusă și achitarea datoriilor societății către bugetul de stat.

După încheierea tranzacției, statul român a șters aproape toată datoria IPRS, astfel că, în realitate, Ogharit Trading a cumpărat societatea pentru suma de 140.000 de euro. Prețul infim de vânzare a afacerii a fost justificat prin legea accelerării privatizării adoptată de cabinetul Năstase după ce, în prealabil, aceasta fusese convenită cu instituțiile financiare internaționale.

Investițiile pe care firma sirianului trebuia să le facă la IPRS Băneasa nu s-au realizat și astfel societatea a ajuns falimentară. S-a speculat că, de fapt, achiziționarea IPRS Băneasa pe filiera lui Omar Hayssam viza o mare afacere imobiliară, dar chiar și așa, proiectul a eșuat.

După ce Omar Hayssam a devenit “primul terorist” de după 1989, Tribunalul București a decis, pe 15 iunie 2007, anularea contractului de vânzare-cumpărare a 51,4% din IPRS Băneasa, încheiat în septembrie 2003 între APAPS și societatea siriană Ogharit Trading CO controlată de Omar.

Astfel, rămâșițele acestei societăți au revenit în patrimoniul statului român, dar din păcate, nu prea mai era nimic de făcut în vedere reluării activității.

Dosarul privatizării a ajuns în final și pe masa procurorului Mihaela Moraru Iorga de la DNA, pentru cercetarea unui presupus abuz în serviciu.

Dar ancheta s-a împotmolit, iar în 2017 întregul dosar a fost clasat. Motivarea deciziei de clasare a fost următoarea: „în condiţiile în care, Elmefa Bedrjiven BV nu a depus o ofertă finală îmbunătăţită şi necondiţionată, nu se poate stabili un prejudiciu ca diferenţă între oferta Ogharit şi cea a firmei Elmefa Bedrjiven BV.”

De reținut este faptul că toate acestea s-au petrecut sub supravegherea unor instituții internaționale de prestigiu, plătite generos de guvernul român să asiste privatizarea.

Într-un final totul s-a spart în capul guvernului Năstase, acuzat, firește, de falimentul IPRS Băneasa. Dar unde erau consultanții noștri când s-au petrecut toate acestea?

În 2009 s-a trecut la demolarea clădirii fostei IPRS Băneasa