În perioada secolelor XV – XX, marile puteri europene (Regatul Unit, Franța, Spania) încep să-și dezvolte imperiile coloniale și implicit influența lor asupra lumii. Harta geostrategică a fost rescrisă, totul devenind posibil cu ajutorul marinei.

Din acest motiv Marx avea să afirme – analizând perioada de naștere a capitalismului – că navigatorii, negustorii și aventurierii sunt vectorii orânduirii capitaliste.

Asupra felului cum erau construite navele în această perioadă, precum și despre traiul mateloților care le deserveau ne-au rămas destul de multe date. Artiștii acelor timpuri au zugrăvit de cele mai multe ori viața pe navele vremii într-un colorit plăcut, cald, romantic și plin de frumuseți, dar în realitate la bord nu era decât murdărie și cruzime.

Anumite aspecte în această privință ne sunt oferite de câteva articole din codul de disciplină folosit în acele timpuri la bordul navelor:

Bătaia cu vergile – se folosea în fiecare zi, pe scară largă, chiar dacă această metodă n-a fost niciodată ridicată la rang de legiuire până spre finalul secolului al 18-lea.

Întârzierea la urcarea în arboradă sau la scoborâre – se pedepsea cu bătaia cu vergile (fustiago). Această pedepasă se aplica și dacă ocărai sau înjurai un camarad sau chiar din cauza nerespectării curățeniei.

Dar bătaia cu vergile nu însemna nimic pentru oamenii din perioada respectivă. Cei de la bord percepeau această pedeapsă așa cum sunt înțelese în prezent cele câteva zile de consemn.

Botezul în mare –  repetat de două sau de trei ori era pedeapsa ce se cuvenea celui care trăgea cuțitul împotriva camaradului, neglija buna întrebuințare sau se atingea de butoiul cu vin sau cel cu apă de băut al echipajului.

Ceva mai târziu, când răul obicei al fumatului s-a răspândit și printre marinari, cel care era prins fumând după apusul Soarelui putea fi scufundat în mare (adică „botezat”).

Pedeapsa chilei – Când greseală era prea gravă, ori când vinovatul se dovedea încăpățânat, acesta era pedepsit să vadă chila.

Pedeapsa chilei era una foarte complicată: se legau mâinile omului cu o parâmă iar picioarele cu o altă parâmă, iar ultima parămă era petrecută pe sub chila navei și readusă pe bord de cealaltă parte cu ajutorul unei macarale fixată la extremitatea unei vergi de pe catarg. Aruncat în mare, vinovatul era apoi tras pe dedesubt de cealaltă parte a navei.

În urma operațiunii se întâmpla adesea ca omul să moară asfixiat sau se rănea atât de grozav de scoicile și cuiele prinse pe burta navei încât acesta murea din cauza sângelui pierdut. La sfârșit era dat în seama echipajului care îi spăla rănile folosind un amestec de apă cu rom, apoi îl părăsea în voia soartei sale nenorocite în așteptarea morții sau a vindecării, după tăria constituției.

Atârnarea de cuțit – De se isca vreo încăierare printre mateloți și dacă avusese loc o vărsare de sânge, celuia care începuse bătaia i se fixa mâna de catargul cel mare cu cuțitul de care se slujise. El rămânea în starea aceasta până ce izbutea să-și scoată singur cuțitul din mână. Regulile disciplinei interziceau formal camarazilor să-l ajute pe cel pedepsit. Dacă avusese nenorocul să-și ucidă adversarul, atunci era aruncat peste bord în mare legat de cadavrul celui ucis.

Spânzurarea de vergă – La bordul navelor din Secolul al XVI-lea se aplica și pedeapsa cu moartea, prin sprânzurare de vergă sau de catarg.

Asprimea legilor navale din această perioadă întrecuse orice limite în Franța, unde se credea că nu există pedepasă destul de mare pentru un matelot.

Ne putem face o idee destul de exactă privind evoluția condițiilor în care trăiau marinarii la bordul unei nave de război franceze din secolul al 18-lea prin lecturarea unui Edict special al Cardinalului Richelieu, în care Eminența Sa amenința cu ștreangul orice matelot care îndrăznea să se plângă în scris față de răul tratament primit din partea unuia dintre superiori.

Desigur, viața marinarilor de acum 250-300 de ani a fost aspră și nu se deosebea prea mult de cea a mateloților de pe galerele antice. Dacă puteai scăpa de bătaia cu vergile, de chilă, dacă nu mureai spânzurat sau de scorbut, tifos, malarie, de dizenterie sau naufragiat, puteai nădăjdui să-ți petreci ultimele zile în azilul de bătrâni din satul natal.

Marina și Noul Testament

Pe  lângă mijloacele de constrângere, marinarii Secolului 18 erau în credința generală de atunci, care făcea din ei niște evlavioși supuși soartei lor nenorocite. Unica resursă intelectuală care le era permisă se referea la analizarea celor mai obscure părți din Vechiu și Noul Testament.

Acest studiu era nespus de potrivit pentru ca mateloții să poată îndura mai ușor stare de sclavie specială în care-i plăcuse Celui de Sus ca ei să vină pe lume. Așa poate fi explicată și rabdarea de care au dat dovadă secole întregi marinarii, supuși unor condiții de viață total necompatibile cu demnitatea umană.

Ideologia timpurilor îi învățase încă din fragedă pruncie că această lume este organizată în două tipuri de ființe omenești, ce duc o viață totul diferită. Învățaseră să accepte aceste lucruri de la profesorii lor, atunci când din întâmplare mai trecuseră și pe la școală – fenomen foarte rar pentru cei pe care nevoia îi silea să navige în Secolele 17-18. 

Biserica le spunea mereu același lucru: “Cinstește pe stăpânii tăi, cinstește pe toți aceia în care Domnul prin înțelepciunea Sa i-a rânduit deasupra ta.”

Era o deșartă mângâiere pentru mateloții care mureau de pe urma bătăilor primite de la un șef de echipaj beat sau de pe urma unie boli care putea fi înlăturată.

Din păcătea nici nu se putea altfel în acea societate care se împăca cu separația scumpilor fii ai Domnului în două categorii: posesorii de bunuri și cei care nu posedă nimic; cei pe care favoarea Divină îi sortise să poruncească și cei pe care aceeași favoare îi sortise sa asculte și să execute.

O astfel de societatea, care nu putea fi decât societatea burgheză bazată pe exploatare, era orânduită de așa natură cu scopul de a înșela pe unii în favoarea altora. Aceast sistem social nu putea produce decât astfel de situații, și face ca acel paragraf din istoria navigației care ne prezintă viața mateloților din acele timpuri să nu fie altceva decât un Rechizitoriu sever a omului față de om.

Fără îndoială până acum mai bine de o jumătate de secol marinarul era întru totul la mâna și bunul plac al exploatatorilor săi. Pe lângă celelalte lipsuri, hrana nu constituia decât un simplu amănunt al existenței lor zilnice.

În aceste condiții nu este surprinzător că vreme de veacuri – până la o epocă de care chiar noi ne amintim – calitatea hranei aruncate oamenilor de către săpânii navelor comerciale a depins doar de nivelul de avariție al proprietarilor sau căpitanilor de ambarcațiuni.

Bolile de care sufereau marinarii erau în general rezultatul hranei neîndestulătoare, care provoca diverse afecțiuni care scoteau adesea din serviciu jumătate din echipaj în cursul unei călătorii din Europa până în Indii. Este teribil să înțelegi că acest fenomen era atât de ușor de înlăturat având în vedere că azi navele fac înconjurul lumii și traversează de zeci de ori Ecuator-ul fără să piardă nici măcar un om.

Biscuitul tare și carnea sărată

Așa că, în cursul lungilor veacuri care s-au scurs de când au fost născocite navele, marinarii au continuat să moară zadarnic fără ca nimeni să țină seama de aceasta.

Chiar și atunci când alimentele începuseră să se găsească din abundență, hrana la bordul navelor a rămas de plâns. Biscutul tare și carnea de porc sărată alcătuiau hrana principală pentru luni și câteodată ani întregi.

Carnea proaspătă se mânca numai în port. Pe lângă acel biscuit și carnea sărată, marinarii se mai hrăneua cu brânză, dar brânza oricât de îngrijit era preparată suferea ciudate prefaceri sub influență soarelui tropical și devena astfel pricina bolilor de stomac, care adesea deveneau fatale.

Cazanul pe punte

La bordul navelor franceze mai era obiceiul să se prepare o supă din toate resturile din ajun: bucăți de slănină, coji de pâine, coji de brânză și alte rămășițe pe care noi astăzi le aruncăm la gunoi.

Mâncărurile acestea, atât de puțin gustoase, nu erau servite pe rații individuale deoarece farfuriile au apărut mult mai tâzriu. Mâncarea era adusă de la bucătărie pe punte într-un cazan mare din care marinarii scoteau mâncarea folosind cuțitele și lingurile, furculițele fiind atunci un lux necunoscut pe corăbii.

Această modalitate de împărțire a hranei dădea naștere la tot felul de certuri, căci fiecare căuta firește cele mai bune bucăți iar aceste certuri atrăgeau adesea măsuri disciplinare din cele mai aspre.

Apa de băut o mare problemă

Dacă marinarii au suferit de lipsa unor mâncăruri substanțiale până spre finalul Secolul al 18-lea, apoi lipsa unei ape bune de băut la bordul navelor era cu mult mai chinuitoare.

Problema procurării și depozitării la bord a unei cantități de apă de băut pentru câteva sute de marinari era mai greu de rezolvat decât aceia a mâncării.

Nici nu treceau opt zile de la pornirea vasului pe mare că apa din butoiul descoperit, așezat pentru mateloții de rând către prova, era năpădită de tot felul de insecte căpătând un aspect verzui și un miros nesuferit.

Îndobiticoți de frig și oboseală

La toate acestea se mai adăuga și lipsa permanentă de odihnă pe care marimarii de pe navele cu vele nu au putu-o cunoaște niciodată.

Vântul nu-i lăsa niciodată să se odihnească încât după 10 minute de ședere în hamac, oamenii unui velier puteau fi rechemați sus pe catarg pentru a lua terțarele sau pentru a executa manevra greoaie a velelor atunci când necesitatea schimbării de drum impunea executarea unei volte în vânt sau sub vânt.  

Pe deasupra, marinarii de pe veliere erau în permanență uzi pentru că nu aveau unde să-ți usuce hainele stropite de valuri. Sobele la bord erau strict interzise chiar și atunci când se naviga sub latitudinile cele mai nordice. În condițiile descrise, marinarii își îndeplineau îndatoriile îndobiticiți de frig și oboseală.

Lipsa de odihnă la care se mai adăugau bolile de dinți și alte neajunsuri mai mari sau mai mici de care sufereau toți (mâncărimi neîncetate, erupții pe brațe pricinuite de contactul neîntrerupt cu parâmele umede, degete cangrenate de ger), pricinuiau o nervozitate specifică marinarului acelor timpuri. Așa se întâmpla ca deseori să scoată cuțitele și să se încaiere chiar și la cea mai neînsemnată pricină sau chiar și fără motiv.

Dacă totul mergea bine, dacă timpul era frumos, dacă sănătatea marinarilor rămânea bună, dacă nu sufereau de pe urma oboselii sau a lipsei de somn, atunci prânzul zilnic care se servea pe la orele 14 sau 15 devenea centrul desfătărilor.  Era singurul prilej când echipajul putea să-și satisfacă nevoia de destindere sufletească, și să încerce a rupe înspăimântătoarea monotonie a apei, a porcului sărat și a mazărei fierte.

Uniforma mateloților

Cu privire la veșmintele purtate de marinarii de acum 250 de ani s-ar putea scrie câteva capitole îndestul de triste. Chiar în epocile cele mai calde ale verii tropicale, oamenii erau nevoiți să lucrez îmbrăcați în cămașă și pantalon de lână. Erau obligați să poarte părul lung precum femeile, împletit în două cozi mari care le atârnau pe spate.

Aceste cozi erau îmbibate cu unsoare pentru a nu prinde umezeală, și slujeau pentru a scoate mai ușor din apă pe marinarii care din neatenție sau alte împrejurări cădeau peste bord.

Pentru ca aceste cozi unsuroase să nu le murdărescă hainele, mateloții mai puratu un guler aplicat pe spatele hainei, și care se scotea din când în când pentru a fi curățat.

Ca o tradiție, în amintirea celor vremuri, marinarii zilelor noastre poartă un guler asemănător care însă este destinat să împodobească uniforma lor albastră, iar cele două pamblici care flutură la beretele tuturor marinarilor din lume, simbolizează cozile pe care le purtau străbunii lor.

De la forța vântului la forța aburilor

Cu scurgerea timpurilor și vasele s-au perfecționat îngâduind a se naviga din ce în ce mai intens și mai departe.

Corăbiile au ajuns să țină din ce în ce mai bine la mânia furtunilor, căpătând mai multe punți; nave cu două punți, cu trei punți, fregate, corvete, brikuri, sunt numele căpătate de diferitele tipuri de corăbii, după mărimea și așezarea pânzelor.

Meseria marinăriei se dezvolta tot mai mult, iar temelia cunoștiințelor noastre de astăzi în navigație și geografie își are originea în descoperirile făcute de înaintașii noștri mateloți.

Forța aburului înlocuiește forța vântului

Secolul al XVII-lea, care marchează însemnate progrese și descoperiri științifice, ne-a dat prima navă mișcată prin forța aburului.

Încă din 1543 un comandant spaniol, pe numele său Blasco de Garay, experimentase un vapor cu aburi despre care se cunosc foarte puține lucruri.

Vreo două secole mai târziu, în anul 1707, un francez pe nume Denis Papin, a pus o mașină cu vapori pe un vas ciudat la înfățișare și a coborât cu mijloacele sale râul Fulda, unul dintre afluenții Elbei.

Asociația marinarilor de pe Elba îl invinuiește pe Papin că vrea să le ia pâinea de la gură și astfel vasul inventatorului francez este atacat și făcut fărâme.

La mai mult de o jumătate de veac după ce Papin sărăc și neștiut de nimeni a murit într-o adaie amărâtă din Londra, un oarecare Gene Allen propunea Amiralității Britanice un proiect de navă mișcată cu vapori. Nici acest vas nu ne este cunoscut.

La folie Fulton

Și mai târziu, în 1803, inventatorul Robert Fulton întreprinde o încercare destul de reușită în mișcarea navelor cu ajutorul vaporilor. Evenimentul a fost denumit “La folie Fulton!” El a construit un vas de 18 metri lungime mișcat de o mașină mică cu vapori ce atingea viteză mijlocie de 4,5 noduri marine.

În timpul celor 30 de ani care s-au scurs din 1820 în 1850, perioadă care marchează adevăratele începuturi ale navigației cu ajutorul aburilor, navele cu vapori au continuat să rămână inferioare ca viteză vaselor care foloseau pânzele.

Abia în 1841 este lansat primul vapor reușit, construit după planurile lui John Ericsson, inventaror de origine suedeză. Aceasta a fost cea dintâi navă care a folosit cărbunele în locul lemnului, elicea în loc de zbaturi, și prima dintre toate navele de război care a ucis un Secretar de Stat al Marinei pe timp de pace.

Pornită într-o călătorie de încercare, căpitanul a hotărât să se tragă o lovitură de tun pentru desfătarea oaspeților. Tunul a făcut explozie, omorând pe lângă un număr însemnat de participanți și pe ministrul de externe și ministrul marinei americane.

Cinstea de a fi trecut pentru întâia oară Atlanticul cu ajutorul aburilor este atribuită unui mic bastiment din lemn, cu zbaturi, de 438 de tone.

Încetul cu încetul navele cu vapori înlocuiesc vasele cu pânze care încep să deservească cele mai însemnate linii de navigație. Fierul începe să se arate atotputernic, și puțin câte puțin înlocuișete lemnul în construcția vapoarelor – chiar dacă în mintea oamenilor încă stăruia prejudecată ca fierul nu plutește. Și astfel, în 1853 este lansat un vas de 3500 de tone, construit în întregime din fier, care a reprezentat o adevărată revoluție în construcțiile navale, industrie care din acest punct și-a continuat dezvoltarea vertiginoasă până în zilele noastre.