În noaptea de 8 spre 9 februarie 1904, torpilele lan­sate de vasele japoneze distrugeau flota rusă în apele de la Port-Arthur. Semnalul războiului era dat ! Trupele japoneze pă­trundeau în Coreea.

La 2 ianuarie 1905, după 2 luni de asediu, apărat vitejește de Kondratenko, Port-Arthur își deschidea porțile generalului Maresuke Nogi.

La 27 mai, același an, avea loc “bătălia din Marea Japo­niei” : flota japoneză, condusă atunci de Amiralul Togo dis­trugea completamente escadrele rusești ale amiralului Rojestvenski.

Iată începutul și sfârșitul războiului ruso-japonez, despre care se vorbea atât de mult la începutul secolului 20. Din țara “soarelui răsare” și a gingașelor crizanteme, un popor mândru și viteaz se ridică la orizontul lumi­nos al propășirii: era poporul japonez.

Contele Jamagata, Generalul Nogi şi Amiralul Togo sunt cele trei figuri culminante ale renașterii japoneze, care și-au condus țara și neamul pe drumul nemuritor al gloriei.

Mareșal-Amiralul Togo Heihachiro s-a născut în 1848 la Kago-Shima, în insula Kiu. Mai întâi elev al școlii navale din Haikagurio, el pleacă apoi în Anglia să-şi completeze studiile. Anglia “regina mărilor” a fost întotdeauna sfera luminoasă spre care tindeau toți adepții albastrului ne­sfârşit al oceanului…

Și iată-l pe viitorul comandant al ma­rinei japoneze, un elev harnic, înzestrat cu un rar spi­rit de observație și pătrundere, interesându-se cu dea-mănuntul de crucișătoarele și mai ales de torpiloarele engleze, care erau atunci într-o stare de per­fecționare, studiind cu atenție planurile de lupte navale.

Experiențele făcute în largul portului Newport de marina americană asupra vizibilității torpiloarelor, în bătaia luminii unui reflector (800 metri), precum și con­struirea de către uzinele Jarrow din Anglia a unui tor­pilor din aluminiu (94% Al și 6% Cu), lung de 20 m și lat de 3 m (viteză 20 ½ noduri), preocupau mult cercu­rile navale ale lumii.

Marea experiență căpătată aici, alături de capacita­tea sa intelectuală și spiritul militar, l-au făcut ca, odată întors în patrie, să înainteze rapid în grad.

Era tocmai epoca în care interesele de ordin politic și economic ale Japoniei, ba chiar ale Rusiei și Angliei, se izbeau de cele ale Chinei. Marile puteri au avut mereu ceva de împărțit.

În 1884, cearta dintre Japonia și China pentru Co­reea se sfârșise prin bună înțelegere. Acum însă, în 1894, conflictul se reaprinse, și tot din cauza Coreei, acest “măr al discordiei”.

În 1876, comerțul japonez deschidea străinătății trei mari porturi: Gen-San și Fu-San în Marea Japoniei și Nin-San în Marea Gal­benă, lângă Seul. Industria din Nagasaki  găsea aici un bun debușeu.

Revoluția din China folosită ca pretext de către japonezi

În iulie 1894, izbucnește în China, în provincia Tien-La-To, o revoluție, în timpul puternicului Li Hung-chang. În câteva zile, patru dintre cele opt provincii ale Coreei erau deja în stăpânirea răsculaților.

Pretextul răz­boiului, căutat mult timp de Japonia era acum găsit: protecția supușilor ei aflați pe teritoriul chinez. Și astfel,  9000 de soldați japonezi sunt debarcați la Tchemolpo și îndreptați spre Seul.

China trimite imediat în Coreea o escadră cu trupe de debarcare, condusă de amiralul Ting. O altă flotă de canoniere este trimisă din fundul golfului Petchili, de la Taku, în timp ce escadrele chineze de la Pei-Yang şi Fu-Ceu, Canton și Shanghai se pregătesc de luptă.

La 27 iulie, flota japoneză torpilează pe coasta Co­reei vasul chinez Kowshung, care transporta 1500 oameni. Dintre aceștia numai 40 au fost salvați de canoniera franceză “Le Lion” care se afla întâmplător în zona atacului.

După cum am mai spus, interesele altor mari puteri veneau să complice situația dificilă în care se zbătea Extremul Orient.

Rusia, al cărei port din Kamceatka, Petropavlovsk nu oferea vaselor sale un adăpost sigur din cauza ghețurilor polare, căuta acum un drum liber în Pa­cific și Marea Japoniei.

Anglia, pe de altă parte, veșnic în căutare unor puncte strategice pusese ochii pe mica insulă Port-Hamilton.

Condusă de oameni capabili, precum contele Saigo, ministrul marinei, forța navală militară a Japoniei din acea vreme era una de temut.

Afirmată în ziua de luni, 17 septembrie 1894, când la orele 11 dimineața amiralul nipon Ito Hirobumi (asasinat în 1905 la Harbin în Manciuria) distrugea escadrele chineze de pe fluviul Yalu, marina japoneză progresa uimitor de repede.

Dacă în organizarea armatei de uscat ea a inițiat pe cea a Franței, și de la 1870 pe cea a Germaniei, în schimb, la alcătuirea marinei militare s-a folosit de An­glia, școala din totdeauna a artei lui Neptun.

Șantierele navale ale Angliei, Franței și Germaniei lucrau febril la înarmarea Japoniei cu crucișătoare, cuirasate și torpiloare moderne.

“Matsushima” vasul amiral al bătăliilor navale, de 4000 tone și 5400 C.V. dezvolta 16 noduri fiind înarmat ca tunuri Krupp și Carnet, iar „Naniwa-Kan” un crucișător de 3650 tone, cu 7500 C.V. și 19 no­duri, e vasul de pe care Amiralul Togo (atunci numai că­pitan) a reușit să scufunde cargobotul chinez „Kan-Cing.”

Aceastea sunt împrejurările în care, apare pe planul acțiunii, amiralul Togo Heihachiro.

Greutățile erau mari, dar nu de neînvins, căci, după cum spune și amiralul american David Farragut: “cea mai bună protecție împotriva armamentului inamic este focul bine dirijat al propriilor noastre tunuri”, adânca chibzuință conduce omul la rezolvarea celor mai grele probleme.

La terminarea războiului, căpitanul Togo a fost ridicat la gradul de Contra-Amiral, iar în 1900 e numit comandan­tul escadrei permanente însărcinate cu apărarea coaste­lor Chinei. La scurt timp după aceasta a fost chemat la conducerea portului Maizuru, unul din cele mai mari arsenale de construcții și întreținere de care dispunea marina japoneză în acele timpuri.

Răz­boiul ruso-japonez

Alte evenimente și mai grele veneau însă să pună oarecum la încercare destoinicia amiralului Togo: Răz­boiul ruso-japonez.

De data aceasta cauza era Manciuria, pe care Rusia dorea s-o anexeze. Era de altfel inevitabil ca acum, când două mari puteri își disputau în­tâietatea în apele Pacificului, interesele lor opuse să nu aprindă scânteia războiului.

După acea memorabilă noapte de 8 spre 9 februarie, în care Japonia, fără o declarație de război a nimicit flota rusă la Port-Ar­thur, după faimosul “blocus” al amiralului Togo, a urmat bătălia de la Mukden (6-10 Martie 1905), și în fine, cea mai mare luptă navală din Extremul Orient: la 27 mai 1905, Amiralul Togo Heihachiro distrugea la Tsushima puternica flotă rusă a lui Rojestvenski.

Data de 27 mai 1905 a însemnat pentru marina ja­poneză ceea ce 3 iulie 1898 – atunci când amiralii americani Lampson și Lelley înfrângeau deplin la Santiago de Cuba forța navală spaniolă – a însemnat pentru ma­rina Statelor Unite.

Tsushima și “bătălia din Marea Japoniei” rămâne punctul culminant al glorioasei cariere a amiralului Togo. Iată deci victoria și promovarea forței navale japoneze.

Din acel moment, amiralul Togo a fost considerat pe drept cuvânt “părintele marinei japoneze.”

În anul 1934, amiralul Togo Heihachiro a închis ochii pentru totdeauna. Numele său a rămas înscris cu litere de aur în Pantheon-ul gloriei japoneze… De atunci au trecut 83 de ani, iar Japonia dispune azi de una din cele mai puternice flote navale de război, după Anglia și Statele Unite.