Pe viitorul director general al companiei Petromin, schimbarea regimului petrecută în decembrie 1989 l-a găsit pe funcția de șef al Secției a III-a de petroliere a fostei IEFM Navrom. Din această poziție, deja celebrul Călin Dragomir Marinescu zis “Șogunul” se ocupa de managementul navelor petroliere, precum și a personalului ambarcat pe acestea.

Imediat după prăbușirea fostului regim, Marinescu s-a înscris în Consiliul Frontului Salvării Naționale (CFSN), filiala Constanța, formațiunea ce preluase puterea și care avea să facă tranziția de la vechiul regim totalitar la sistemul de guvernare bazat pe pluripartitism.  

Exact în aceeași perioadă, 22-24 decembrie 1989, pe listele CFSN-ului local s-au înscris și alți colegi de-ai săi din flotă, printre care Traian Băsescu, în acel moment șef al Inspectoratului Navigației Civile, dar și colegul acestuia, Ion Jercan (cel care avea să devină în scurt timp primul armator privat din România).

În următoarele 6 luni, Călin Marinescu avea să ocupe poziția de primar al Constanței (ianuarie 1990 – 13 august 1990), în timp ce guvernul Petre Roman, prin Ministerul Transporturilor, decidea divizarea flotei, fosta Secție a III-a de petroliere condusă de Marinescu fiind transformată în CNM Petromin.

Practic, Călin Marinescu a ocupat simultan atât poziția de primar din partea CFSN, cât și pe cea de director al Petromin până în august 1990, atunci când a demisionat de la primărie pentru a reveni la flotă:

“Revoluția m-a prins pe post de șef de secție la Navrom, la secția a III-a de petroliere. O perioadă am rămas și pe această funcție și am fost și mare primar în Constanța, până prin august când mi-am dat demisia și m-am întors la Navrom. Când m-am întors, nu mai era Navromul, făcusem trei companii, deci secția noastră a devenit ulterior Petromin” a explicat Călin Marinescu într-o serie de interviuri acordate în 2012 postului Nautica TV din Constanța.

August 1990 – Martie 1991. Memoriul lui Călin Marinescu

Revenind la flotă pe poziția de director general al Petromin, fostul primar Călin Marinescu a înaintat conducerii Ministerului Transporturilor un memoriu de fundamentare privind necesitatea înființării unei companii mixte, prin asocierea Petromin cu firma de shipping grecească ERMIS Maritime Corporation. 

Memoriul a ajuns la conducerea transporturilor navale, la începutul lunii decembrie 1990. Acolo se afla deja colegul său Traian Băsescu, în poziția de secretar de stat, care a transmis acest memoriu Guvernului în vederea realizării unui proiect de hotărâre, însoțit de o expunere de motive pe care o semnase alături de următorii: ministrul comerţului şi turismului Constantin Fota, ministrul economiei și finanțelor Florian Bercea, și de președintele Agenției Române de Promovare a Investițiilor Străine și Asistenței Economice din Străinătate, Mișu Negrițoiu.

Marinescu n-a ales întâmplător parteneriatul cu ERMIS, având în vedere că fix această companie grecească făcuse afaceri cu guvernul de la București și înainte de 1989, când transporta produse petroliere pentru întreprinderea de comerț exterior PetrolExportImport.

De importanță deosebită pentru economia națională socialistă, PetrolExportImport este o societate înființată încă din 1948, și care se ocupa, după cum îi spune și denumirea, de exportul și importul produselor petroliere, fiind coordonată direct de așa-zisul „Cabinet 2” al Partidului Comunist, adică de Elena Ceaușescu în persoană. Asta ca să înțelegem mai bine cu cine lucrau grecii de la ERMIS înainte de 1989, și la ce nivel aveau relații în statul român.

Raportul din mai 1994 al comisiei parlamentare care a anchetat situația flotei menționează că, această inițiativă n-a fost contra-semnată de ministrul justiției, Victor Babiuc, deoarece acesta a apreciat că nu este necesară o Hotărâre de Guvern pentru înființarea unei societăți mixte.

În condițiile prezentate, premierul Petre Roman a aprobat documentația prin care se propunea asocierea Petromin cu ERMIS Maritime Corp. A fost deci o decizie personală a primului ministru Roman, pe care acesta și-a asumat-o în consecință fiind cunoscut pentru abodarea sa abruptă în privința politicilor de „reformă.”

Managementul CNM Petromin

• Călin Dragomir Marinescu (Shogunu’), director general și președinte al CA, iulie 1992 – iulie 1993, 
• Nicolae Romanuel Posedaru (Romică), director economic (decedat pe 17 septembrie 2008)
• Mihai Constantinescu (Mișu), director financiar și ulterior director comercial
• Mariana Mușat, șef serviciu contabilitate (director financiar)
• Virgil Toanchină, director grup nave și cel care a desenat sigla CNM Petromin
• Constantin Bobeș (Costică), director grup nave de 65.000 tdw
• Elena Dan Minerva, economist, director comercial, supranumită „nașa companiei Minerva”
• Severina Sava, economist, contabil grup nave de 65.000 tdw (în coordonarea lui Constantin Bobeș)
• Speranța Cliseru, șef serviciu agenturare nave
• Valentin Ilie Zeicu (Vali), șef serviciu personal
• Nicoleta Cristina Romanescu, navlositor

12 Martie 1991: Asocierea Petromin – ERMIS Maritime

Toate condițiile legale fiind îndeplinite, cu aprobarea premierului Roman, în data de 12 martie 1991 compania de navigație „Petromin”, avându-l director pe Călin Marinescu, a încheiat un acord cu firma grecească „ERMIS Maritime Corporation” înregistrată în Monrovia, Liberia, cu sediul operațional în portul Pireu, Grecia, prin care înființează o nouă companie de transporturi maritime denumită „MINERVA Shipping Company”

Dacă despre compania Petromin, care reunea navele petroliere și mineraliere din fosta flotă, știm sigur că și-a primit numele de la Călin Marinescu, motivele pentru care această nouă firmă mixtă a fost botezată „MINERVA”, ne scapă. Putem remarca doar faptul că, la momentul respectiv, din conducerea Petromin făcea parte o doamnă director cu numele Minerva Elena Dan.

5 Iulie 1991. MINERVA Shipping Company Ltd.

Noua entitate juridică „MINERVA SHIPPING COMPANY” a fost înregistrată la registrul comerțului din La Valleta, Malta, pe 5 iulie 1991, cu un capital de 105.000 USD vărsat în mod egal de parteneri, și divizat în 120 de acțiuni nominative, în valoare de 875 USD fiecare, deținut în cote egale (câte 50%) de către părțile „CNM PETROMIN” și „ERMIS MARITIME.”

Conturile societății au fost deschise la sucursala Pireu a băncii engleze Barclays, iar pentru satisfacerea atribuțiilor de cenzor a fost aleasă societatea privată grecească „Moore Stephens” Piraeus deținută de grecul Damianos Constantinou.

Scopul fondării acestei noi societăți era exploatarea în comun a următoarelor 7 nave petroliere și mineraliere din patrimoniul Petromin, ce urmau să fie transferate în administrarea MINERVA:

• „BAIA SPRIE” – vrachier de 65.350 tdw, construit în 1989 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, 
• „BĂNIȘOR” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1987 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, 
• „BASARABI” – vrachier de 65.360 tdw, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, 
• „BARAOLT” – vrachier (mineralier) de 64.854, construit în 1985 la Șantierul Naval 2 Mai, Mangalia, 
• „PLOIEȘTI” – tanc petrolier de 88,825 tdw construit în 1989 la Șantierul Naval Constanța, 
• „PRAHOVA” – tanc petrolier de 84766 tdw, construit în 1987 la Şantierul Naval Constanţa, 
• „BORCEA” – vrachier de 64.897 tdw, construit în 1986 la Șantierul Naval Constanța. 

Un fapt interesant: la momentul perfectării acordului aceste nave se aflau în diferite stadii de reparații, întâmplător sau nu, chiar în portul grecesc Pireu.

8 Iulie 1991 – 20 Octombrie 1991, transferul navelor

După constituirea societății mixte „MINERVA Shipping Company”, deținută în părți egale de „PETROMIN” și „ERMIS Maritime” pentru transferul celor 7 nave de la Petromin la Minerva sunt constituite alte șapte societăți subsidiare de unică navă. 

Acest grup de firme, care funcționa pe principiul „o navă – o companie”, se afla sub administrarea societății mixte româno-malteze „MINERVA Shipping Company” dar era deținut de către Petromin.

Documentele de transfer au fost întocmite în limba Engleză, cu sprijinul unei societăți private din străinătate. Transferul nu era posibil din punct de vedere juridic în lipsa unui act de vânzare-cumpărare, semnat între Petromin în calitate de proprietar al navelor și societățile de unică navă.

În aceste condiții s-a întocmit un act de vânzare-cumpărare (Bill of Sale), înregistrat la Notariatul de Stat al municipiului București, sub numărul 45031 din 8 Iulie 1991.

Documentul „Bill of Sale” prevedea ca navele să fie vândute (transferate) la valoarea lor de inventar, așa cum apărea în documentele contabile ale Petromin la nivelul anului 1990, precum și scoaterea navelor din patrimoniul societății maritime românești.

Deoarece majoritatea navelor incluse în acest contract erau noi, cu o vechime medie 3,1 ani, valoarea contabilă rămasă neamortizată era destul de mare, aportul statului român fiind evaluat ulterior la 51.5 milioane USD.

În momentul în care tranzacția de vânzare și-a produs efectele, navelor le-a fost retras și dreptul de pavilion, în locul celui românesc acestea urmând să arboreze pavilion de complezență maltez. Ordinul de radiere din Registrul Naval Român (fosta RA „Registrul Naval Român”) a fost emis de Ministerul Transporturilor, conform legii românești, și așa cum se întâmplă în majoritatea statelor lumii.

Exact în acele zile, în care la București se parafa asocierea, în Malta erau înființate una după alta companiile de unică navă care urmau să primească în dotare câte un vapor din flota Petromin.

5 – 8 Iulie 1991, companiile de unică navă

Cele 7 societăți au fost înregistrare toate la adresa „171 Old Bakery Street Valletta” dar în două serii distincte, după cum urmează:

Pe 5 Iulie 1991 au fost înregistrate firmele “Tomis Glory Shipping” Ltd., “Tomis Faith Shipping” Ltd., „Tomis Future Shipping” Ltd. și „Tomis Integrity Shipping” Ltd..

Pe 8 Iulie 1991 firmele „Tomis Spirit Shipping” Ltd., „Tomis Hope Shipping” Ltd. și „Tomis Providence Shipping” Ltd.

Transferul s-a produs efectiv prin vânzarea navelor Petromin către una dintre subsidiarele malteze enumerate anterior. Predarea s-a făcut în baza unor procese verbale întocmite de Consiliul de Administrație al Petromin Constanța, care l-a împuternicit pe directorul Călin Marinescu să semneze toate actele necesare.

La momentul transferului, vapoarelor le-a fost schimbat și numele, care avea să corespundă astfel uneia dintre societățile de unică navă din Malta, după cum urmează: 

• „BAIA SPRIE” a devenit „TOMIS FUTURE” 
• „BĂNIȘOR” a devenit „TOMIS FAITH” 
• „BASARABI” a devenit „TOMIS GLORY”
• „BARAOLT” a devenit „TOMIS SPIRIT” 
• „PLOIEȘTI” a devenit „TOMIS INTEGRITY”
• „PRAHOVA” a devenit „TOMIS PROVIDENCE”  
• „BORCEA” a devenit „TOMIS HOPE”.

Actele de vânzare au fost semnate de directorul general Călin Marinescu, împuternicit printr-o minută a Consiliului de Administrație al CNM Petromin, semnată doar de doi dintre membrii CA-ului, aceștia fiind Virgil Toanchină, director de exploatare și Mihail Constantinescu, director comercial.

8 Iulie 1991, condițiile generale de afaceri

Mai departe, printr-o decizie datată 8 iulie 1991, Consiliul de Administrație al Petromin a decis ca flota societății mixte „MINERVA Shipping Company” denumită generic „FLOTA TOMIS” să fie deservită de echipaje alcătuite atât din marinari români, cât și străini. Deoarece navele necesitau diverse reparații, CA-ul a estimat între 39 și 65 milioane USD costurile de reparații și retehnologizare.

Având în vedere aspectele prezentate, comisia parlamentară de anchetă avea să considere, în mai 1994, că valoarea celor 7 nave de 51,5 milioane USD ar fi ajuns după reparații la 100,5 milioane USD.

Desigur, aceste estimări nu aveau o susținere consistentă în plan real. Valoarea unui bun este dată de piață și nu de criteriile de contabilitate sau nivelul investițiilor făcute în bunul respectiv, mai ales dacă, în cazul celor șapte nave, cheltuielile erau obligatorii.

Partenerul grec, reprezentat în afacere prin „ERMIS Maritime Corporation” Monrovia, și-a luat angajamentul să achite costurile reparațiilor pentru fiecare navă în parte, precum și diferențele rămase dintre costul reparației și valoarea fiecărei nave așa cum era aceasta stabilită de către Petromin la momentul transferului.

Pentru reparații, ERMIS Maritime urma să obțină, uzitând de relațiile sale, un credit bancar garantat prin ipotecarea celor șapte nave aduse în afacere de partea română. Creditul trebuia rambursat băncilor de către ERMIS, până la nivelul de 50,5 milioane USD.

S-a stabilit ca ERMIS să achite acest credit din beneficiul (profitul) obținut în urma exploatării navelor, și nu din fondurile sale proprii, situație în care, dacă afacerea MINERVA nu funcționa, creditul nu mai putea fi rambursat.

Managementul societății mixte „MINERVA Shipping Company”

În conformitate cu înțelegerea prealabilă, compania mixtă „MINERVA SHIPPING” urma să fie administrată de reprezentații ambilor parteneri, adică de oamenii delegați de PETROMIN și ERMIS.

Astfel, pe posturile de directori la MINERVA au fost numiți GIANNIS ALAFOUZOS, DIMITRIS N. SERETIS și THALIA KALAFATI (director financiar) din partea ERMIS MARITIME, iar de la PETROMIN au fost numiți CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, CONSTANTIN BOBEȘ și SEVERINA SAVA.

Managementul MINERVA Shipping urma să fie asigurat efectiv de partea greacă, și s-a convenit ca pentru fiecare navă în parte MINERVA să achite grecilor de la ERMIS o taxă de administrare de 500 USD pe zi.

Într-un final, acest Consiliu Director al societății mixte MINERVA, format din șase  persoane, a decis ca atribuțiile sale să fie concentrate doar la nivelul celor doi reprezentanți care aveau și cele mai mari funcții, fiind vorba de CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU și GIANNIS ALAFOUZOS.

Cei doi au rămas astfel singurii care dețineau controlul asupra operațiunilor societății „MINERVA” și implicit a celorlalte șapte firme de unică navă care alcătuiau „FLOTA TOMIS” din Malta.

24 Septembrie 1991. Mineriada și flota

La jumătatea anului 1991, principalii actori care proiectaseră asocierea PETROMIN cu ERMIS se aflau cantonați la Ministerul Transporturilor și la conducerea celor trei mari companii de navigație desprinse din IEFM Navrom.

Dar perspectiva înlăturării de la putere a guvernului Petre Roman punea sub semnul întrebării parteneriatul cu grecii, precum și alte afaceri similare dezvoltate cu asociați străini.

A urmat mineriada din 24 septembrie din România, petrecută fix o lună de zile după puciul din 19-21 august 1991 de la Moscova. Ce s-a întâmplat la Moscova? Vice-președintele URSS de atunci, Ghenadi Ianaev, șeful KGB-ului Vladimir Kriucikov, și ministrul apărării Dmitri Iazov, au încercat să comită o lovitură de stat și să-l îndepărteze pe Gorbaciov de la putere.

Puciul a fost opera liderilor sovietici radicali, care-și doreau păstrarea vechiului sistem de sorginte stalinistă. Această mișcare neinspirată, venită chiar din interiorul partidului comunist din Rusia, a grăbit prăbușirea URSS, care avea să-și înceteze existența pe 25 decembrie 1991, când steagul roșu a fost coborât de pe clădirea Kremlinului.

Ce legătură au toate acestea cu flota?

Ei bine, incertitudinea de la Moscova a generat panică la București, iar în scurt timp șubreda alianță Roman-Iliescu s-a destrămat. Așa se face că, în septembrie 1991, minerii aflați sub comanda liderului sindical Miron Cozma (personaj anonim la acel moment), au invadat din nou străzile capitalei, solicitând în mod expres demisia guvernului Petre Roman.

Două zile mai târziu, pe 26 septembrie, Roman a acceptat să părăsească Palatul Victoria prin demisie, structura guvernului fiind modificată din dispoziția, mai puțin transparentă, a președintelui Ion Iliescu.

Din această perspectivă trebuie înțeleasă legătura mineriadei cu flota maritimă și problema de credibilitate în fața partenerilor externi. Grecii de la ERMIS înțelegeau poate mai bine decât ai noștri, cum schimbarea prin forță a premierului poate duce la anularea afacerilor deja demarate. De ce? Pentru că Petromin aparținea totuși statului român, iar înțelegerea cu ERMIS putea fi anulată oricând printr-o simplă decizie politică.

Cât despre mineriada din toamna lui 1991, Mioara Roman, fosta soție a premierului Petre Roman, afirmă în cartea „Prețul Libertății” publicată în 2016 la editura Integral că a fost organizată de „adeversarii politici a lui Petre Roman, în special din zona legată de structurile nostalgic-conservatoare.” Chiar dacă a preferat să nu le pomenească numele în carte, foarte probabil Mioara Roman se referea la Silviu Brucan și prietenul acestuia, Alexandru Bârlădeanu.

La rândul său, fostul premier Petre Roman avea să explice în cadrul unui interviu că mineriada din ’91 a fost „o lovitură construită din interiorul sistemului, de către structurile sistemului.” Roman a mai adăugat că Ion Iliescu „nu era un reformist, ci mai degrabă un perestroikist.” Cu toate acestea, Roman a susținut că Iliescu a acceptat în prima etapă dinamica reformelor impuse de guvern, dar ulterior a intervenit calculul politic:

„A intrat în joc calculul politic, și au început să-i șoptească diverși pe la ureche că eu vreau să-i iau locul. Totul a culminat cu puciul de la Moscova, față de care am avut păreri diametral opuse” a afirmat Petre Roman.

Scriitorul și poetul Mircea Dinescu, apropiat puterii de după 1990, avea să susțină că Ion Iliescu a reușit să-și aleagă bine colaboratorii, în primul folosindu-se de naivitatea acestora: „Iliescu a spus despre Geoană că era prostănac. Nu este adevărat. Geaoană este băiat deștept. Prostănac era Petrică” a afirmat Mircea Dinescu.

GIANNIS ALAFOUZOS, grecul din spatele ERMIS Maritime

Compania de shipping „ERMIS Maritime” , partenerul grec alături de care Petromin înființase societatea mixtă MINERVA, făcea parte dintr-un conglomerat economic la capătul căruia se afla „ERMIS MANAGEMENT COMPANY LIMITED” din Malta.

Putem înțelege că nu din întâmplare companiile de unică navă înființate de Petromin, în 1991, aveau toate sediul în Malta la aceeași adresă cu ERMIS MANAGEMENT, adică: „171 Old Bakery Street din Valletta.”

În spatele ERMIS MANAGEMENT se afla tânărul om de afaceri grec Giannis Alafouzos, care avea atunci doar 34 de ani, și despre care Călin Marinescu avea să spună în 2012 că este „un fel de Voiculescu al Greciei.”

În 1991, atunci când la București s-a aranjat parteneriatul, Alafouzos era implicat până peste cap în politica Greciei, fiind unul dintre susținătorii lui Andreas Papandreou – fondatorul partidului Mișcarea Socialistă Panhellenică (PASOK).

Papandreou ocupase anterior fotoliul de premier al Greciei, din octombrie 1981 până în iunie 1985, și așa cum avea să explice fostul diplomat sovietic Sergei Bokhan „mulți dintre membrii cabinetului Papandreou întreținuseră legături strânse în anii aceia cu KGB-ul.”

Interesul rușilor vis-à-vis Grecia urmărea șubrezirea parteneriatului militar pe care grecii îl aveau cu SUA. Prin măsuri active, KGB-ul susținea ideea unei „zone nucleare libere în Balcani” și încerca „o compromitere a prezenței armelor nucleare americane” pe teritoriul elen.

Premierul Andreas Papandreou susținuse cu tărie acestei idei, iar politica sa avea să-l transforme în inamicul statelor vestice și-n mod special al americanilor, care-și vedeau amenințate interesele din Mediterana.

1991-1993. Interesele geostrategice și flota română

Încă din 1989, Giannis Alafouzos, patronul ERMIS și asociatul Petrominului, devenise proprietar de presă în Grecia prin achiziționarea postului de radio „SKAI 100.3” și fondarea unei televiziuni sub același brand. În octombrie 1995, acesta a mai achiziționat cotidianul „Kathimerini” care era unul dintre cele mai citite ziare din Grecia acelor ani.

Prin intermediul organelor sale de presă, începând cu 1990,  Alafouzos a fost un susținător constant și asumat al socialiștilor PASOK în frunte cu Andreas Papandreou care dorea să revină pe fotoliul de premier.

De partea cealaltă a baricadei, americanii reușiseră să-l impună pe democratul Konstantinos Mitsotakis în fruntea guvernului de la Atena. Lider al partidului Noua Democrație, Mitsotakis devenise prim-ministru al Greciei în aprilie 1990, cu sprijin american, și întreținea relații foarte apropiate cu președintele George H.W. Bush. De altfel, în iunie 1990, Mitsotakis a fost și primul premier grec care avea să viziteze Casa Albă după anul 1964.

Victor Gundarev, un colonel KGB care a defectat în 1986 la Atena sub protecția Agenției Centrale de Informații (CIA), avea să susțină că presa greacă a acelor ani era infiltrată de agenți ai KGB-ului care doreau demolarea cabinetului Mitsotakis prin diseminarea de informații false, în timp ce Papandreou era prezentat într-o lumină favorabilă.

În aceste împrejurări, banii produși de firmele de shipping patronate de Giannis Alafouzos, direcționați în susținerea lui Andreas Papandreou și PASOK, au devenit o problemă pentru partenerul strategic american.

Alafouzos și apariția „Radio Sky” Constanța

Totodată, în 1991 la Constanța s-au pus bazele unui nou trust de presă, sub directa îndrumare a băieților de la flotă și cu finanțare direct din Grecia, de la Alafouzos.

Astfel, postul de radio grecesc „SKAI 100.3” urma să aibă un frate mai mic la Constanța, cu această chestiune fiind însărcinat un fost angajat al Direcției Transport Naval, pe numele său Florin Munteanu. Așa avea să apară în Constanța actualul Radio Sky, organ de presă aflat în siajul grupurilor de interese ce roiau în jurul companiei Petromin.

Episodul asocierii pe partea de presă cu Giannis Alafouzos a fost relatat, la peste 30 de ani distanță de la evenimente, chiar de Florin Munteanu, actualul patron al stațiilor Radio Sky și Radio Doina FM:

„Radioul Sky trebuia să înceapă, din acest motiv are și acest nume și sigla, este Sky-ul grecesc a lui Alafouzos. Sky-ul grecesc este o companie extraordinar de mare, care se bate de la egal la egal cu BBC-ul și cu Deutsche Welle. Eu Sky-ul trebuia să-l fac cu Alafouzos. Eu veneam cu licența și cu personalul și know-how-ul, iar el venea cu investiția. În doi ani de zile trebuia să achit investiția pe care o aducea el și intram parteneri 50%-50%.

A apărut însă scandalul Forum Maritime […] Alafouzos s-a supărat și a spus că nu vrea să mai audă de România, și m-a lăsat cu fundul în baltă” a explicat Florin Munteanu, pe 7 septembrie 2023, la Tomis TV.

Actorii implicați înțeleseseră că asocierea ERMIS cu Petromin sporea simțitor puterea financiară și politică a grupului deținut de Alafouzos, și evident influența acestuia în regiune.

Perspectiva în care grecul ar fi putut integra afacerilor sale și flota de petroliere și mineraliere românești, prin relațiile dezvoltate la București și Constanța, a generat îngrijorarea guvernului de la Atena. Dacă afacerea se concretiza, Alafouzos ar fi devenit probabil cel mai mare proprietar de nave al Grecie. Și nu orice nave, ci tancuri petroliere.

Discutăm despre o perioadă în care, armatorii greci controlau practic Mediterana, flota maritimă elenă atingând, după unele estimări, 40% din flota europeană și 18% din flota mondială. La nivel de tancuri, grecii dețineau cam 25 % din totalul flotei mondiale, navele lor fiind implicate în transportul țițeiului între cele cinci continente, în mod special pe relația cu Orientul Mijlociu via Suez.

Pe de altă parte, asocierea Petromin cu o companie de shipping grecească nu era doar logică dar și necesară, având în vedere contextul geostrategic și conjunctura economică în care se afla România la acel moment.

23 Decembrie 1992. MINERVA se extinde și achiziționează 3 nave noi

La data de 23 decembrie 1992, compania mixtă „MINERVA Shipping Company” a contractat un credit în valoare de 51,5 milioane USD de Christiania Bank, Oslo banii fiind utilizați pentru achiziționarea altor 3 nave:

• petrolierul „TOMIS INDEPENDENCE” (rebotezată Ambra Baleen) de 86,661 tdw, 
• nava de mare capacitate „TOMIS LIBERTY” (rebotezată ThorStar) de 45,323 tdw și
• tancul petrolier „TOMIS PROGRESS” (rebotezată ThorShammer) de 86,810 tdw.

Deci nu doar că nu s-au vândut din nave, așa cum s-a susținut, ba chiar au mai fost achiziționate încă trei tancuri petroliere care au intrat în componența „FLOTEI TOMIS” aflată în exploatarea firmei mixte MINERVA. Creditul a fost garantat prin ipotecarea celorlalte șapte nave și astfel, la finalul lui 1992, parcul companiei MINERVA atingea 10 unități operaționale.

De remarcat este și faptul că, finanțatorul acestei afaceri, adică Christiania Bank sau „K-bank” din Oslo, nu era o bancă privată oarecare, ci una specializată în shipping, deținută la momentul respectiv de statul norvegian, care achiziționase pachetul majoritar de acțiuni la jumătatea anilor ‘80.

Și tot această bancă, pe numele ei complet “CHRISTIANIA BANK OG KREDITKASSE,” avea să asigure finanțarea asocierii Petromin – Klaveness Chartering, din care a rezultat firma mixstă PETROKLAV Inc., Bahamas, mai cunoscută public ca “Dosarul Flota.”

Octombrie – Decembrie 1992. Intervenție la președintele Ion Iliescu

Premierul grec Konstantinos Mitsotakis a înțeles că asocierea ERMIS cu Petromin sporea puterea financiară a grupului familiei Alafouzos , motiv pentru care s-a decis să intervină pentru stoparea acestei afaceri.

Astfel, au loc mai multe contacte între cabinetul lui Mitsotakis de la Atena și Palatul Cotroceni din București, mijlocite de președintele senatului, Oliviu Gherman. Cu această ocazie, președintele Iliescu a fost rugat să intervină de așa natură încât Petromin să renunțe la parteneriatul cu Alafouzos.

Această versiune a faptelor este susținută de mai multe persoane, inclusiv de Călin Marinescu, fostul director general al Petromin, care a amintit în cadrul unui interviu acordat Nautica TV, în martie 2012, următorul eveniment: 

“În momentul în care la noi a câștigat alegerile echipa lu’ Ion Iliescu, în 1992, au fost contactați de un general care era fostul șef al serviciilor secrete din Grecia, și care era consilierul prim-ministrului Mitsotakis. În Grecia prim-ministrul este cel care are puterea în mână.

Acest consilier al premierului Mitsotakis a luat legătura cu partidul de guvernământ din România, și împreună au început să ducă o campanie împotriva acestei companii, în România împotriva lu’ Băsescu și a lu’ Roman și a mea, că eram și eu la rând acolo, și în Grecia împotriva lui Alafouzos .”

Ion Iliescu era omul zilei în România, și aparent deținea puterea absolută, în mod deosebit după numirea în funcția de premier a economistului Nicolae Văcăroiu, personaj ce ocupase în perioada fostului regim socialist poziția de Director General al Comitetul de Stat al Planificării și consilier al ministrului economiei naționale.

29 DECEMBRIE 1992. Generalul în vizită la Cotroceni

Chiar dacă Shogunul Marinescu s-a ferit să-i pomenească numele în interviul acordat Nautica TV, generalul de securitate grec la care făcea referire fostul director al Petromin este Nikos Grilakis.

În perioada guvernării Mitsotakis, acest general de armată ajuns în rezervă ocupa funcția de consilier al primului ministru pe probleme de apărare, securitate și relații interculturale.

Kevin Featherstone și Dimitris Papadimitriou, autori ai cărții „Prime Ministers in Greece: The Paradox of Power” publicată în 2015 la Oxford University, susțin că generalul avea „o influență puternică în chestiunile de politică externă fiind trimis adesea să rezolve misiunile secrete ale guvernului grec în Balcani.”

Născut în 1926, Nikos Grilakis a absolvit în anul 1950 Academia Militară Evelpidon, cu gradul de locotenent, la Divizia Blindate, devenind din 1963 fruntaș al Școlii Secundare de Război și locotenent-colonel, din 1977, după terminarea cursurilor Colegiul Național de Apărare al Greciei.

A fost antrenat de Agenția Centrală de Informații (CIA) și de serviciile secrete israeliene, fiind specializat în contra-spionaj și acțiuni clandestine. În anul 1986 a fost medaliat și trecut în rezervă, devenind imediat „Director de Securitate și Informații” al partidului Noua Democrație (ND).

Ei bine, prin intermediul acestui personaj, americanii au oferit sprijin partidului Noua Democrație care avea să câștige în 1990 alegerile în Grecia, ulterior generalul fiind numit consilier al premierului Konstantinos Mitsotakis.

În calitatea sa de consilier și lider al partidului Noua Democrație, Grylakis a fost primit de Ion Iliescu, pe 29 decembrie 1992, în vizită oficială la București.

Generalul a venit în România însoțit de o delegație parlamentară din republica elenă, iar la nivel oficial discuțiile s-au axat pe chestiuni de protocol, fiind trecute în revistă bunele relații ale celor două state. Vizita a fost consemnată de presa vremii, la fel și mesajul generalului Nikos Grilakis, care a transmis atunci poporului român „urări de fericire și prosperitate” cu ocazia sărbătorilor de iarnă.

Desigur, ne putem imagina că nu despre urări de bine a fost vorba. Cu toate acestea, vizita trebuie să fi fost una deosebit de importantă pentru partea elenă, de vreme ce grecii au găsit de cuviință să se deplaseze la București chiar înaintea revelionului.

1992, ai noștri în contraofensivă la Atena

La nivelul structurilor de informații din România se știa cam toată istoria generalului Grylakis, inclusiv legăturile acestuia cu serviciile speciale elene și americane. S-a speculat și faptul că, generalul s-a ocupat de mijlocirea finanțării campaniei electorale a lui Ion Iliescu, din 1992, și din acest motiv ar fi fost invitat cu așa „mare căldură” în decembrie la București.

În plus, după cum susțin persoane avizate, Iliescu n-a fost niciodată omul rușilor, așa cum s-a speculat, ci dimpotrivă, și-a dorit mereu o bună relație cu americanii:

„În anul 2000 am participat la campania lui Ion Iliescu pentru prezidențiale. E mult de spus. Toată lumea crede că Iliescu este un om al rușilor. Nu, Iliescu este omul americanilor. Atunci mi-am dat seamă că el nu are niciun fel de simpatie pentru ruși, nici măcar afinități. Asta este părerea mea personală. Pe el l-au manipulat. N-a vrut să fie manipulat. El a vrut totdeauna cu americanii” a explicat celebrul grafician Eugen Mihăescu, membru de onoare al Academiei Române.

Scoși cu minerii de la guvernare, deposedați de funcții, anchetați de parchet și comisii parlamentare din ordinul lui Ion Iliescu, ai noștri de la flotă au organizat o contralovitură.

Sprijiniți de afaceristul Giannis Alafouzos de la ERMIS, cei de la cotidianul „Evenimentul Zilei” condus atunci de Ion Cristoiu au realizat în 1992 o anchetă jurnalistică externă, la Atena, care-l viza chiar pe generalul Grylakis, în scopul discreditării acestuia.

A fost trimis în Grecia ziaristul Sorin Roșca Stănescu, chipurile pentru a realiza un interviu cu generalul grec. La scurt timp după, în presa din România și Grecia au fost publicate o serie de articole privind legăturile lui Grylakis cu președintele Ion Iliescu. Totul s-a terminat cu deschiderea unui dosar penal împotriva generalului în Grecia, așa cum avea să povestească în anul 2015 pentru Adevărul chiar ziaristul Sorin Roșca Stănescu, autorul anchetelor de presă:

“Cea mai interesantă a fost o investigaţie pe care am publicat-o în serial în “Evenimentul Zilei”. A fost şi cea mai grea. Era vorba de legăturile dintre Nikos Grylakis, şeful Securităţii de atunci din Grecia, şi Ion Iliescu. Grecul a finanţat campania electorală din 1992 a lui Iliescu.

Am fost în Grecia, l-am căutat, am reuşit să pătrund la acest şef al Securităţii. I-am lăsat impresia că sunt prieten al lui Ion Iliescu, l-am înregistrat, am publicat aceste dezvăluiri în “Evenimentul zilei” şi apoi în presa din Grecia. Am declanşat scandaluri uriaşe în ambele ţări.

Totul s-a soldat cu deschiderea unui dosar penal împotriva lui Grillakis, care pe urmă a şi fost condamnat” a explicat Sorin Rsoca Stănescu, în interviul publicat pe 22 septembrie 2015, de cotidianul Adevărul.

După șase ani de la interviul cu pricina, jurnalistul Sorin Roșca Stănescu avea să povestească, din nou, despre aventura jurnalistică din 1992 din Grecia, de această dată în fața camerelor de luat vederi, la emisiunea „Tucă Show” a postului Aleph News, moderată de Marius Tucă.

Constanța, epicentrul operațiunilor

La momentul declanșării acestor anchete jurnalistice, ziarul Evenimentul Zilei era patronat de Mihail Cârciog, om de presă și înainte de 1989, despre care s-a speculat că era de fapt ofițer, sau cel puțin colaborator al fostei Securități în haine de gazetar.

Greu de spus dacă a fost sau nu o coincidență, însă exact în perioada amintită, la finalul anului 1992, Mihail Cârciog a fondat la Constanța, oraș care avea să devină epicentrul scandalului flota, trustul de presă “Telegraf” alături de Radu Ștefan Mazăre, Nicușor Daniel Constantinescu, Sorin Gabriel Strutinsky și Iliuță Naghi.

Aproape simultan, în septembrie același an, tot la Constanța s-a organizat și congresul de constituire al Partidului Democrat (PD), condus de fostul premier deposedat de putere Petre Roman, alături de fostul ministru al transporturilor, Traian Băsescu (care ajunsese să vândă înghețată prin stațiunea Mamaia la firma fratelui său, Mircea Băsescu).

Nu după mult timp, tânărul ziarist Radu Mazăre avea să treacă de partea băieților din flotă, devenind din noiembrie 1996 deputat pe listele Partidului Democrat (PD) – formațiune condusă atunci de fostul premier Petre Roman, secondat de fostul comandant de cursă lungă Băsescu.

Și tot ca o simplă coincidență, tatăl deputatului Radu Mazăre, inginerul piscicol Ștefan Mazăre, lucrase înainte de 1989 director în Ministerul Agriculturii, unde s-a ocupat tot de flotă, dar nu de navele Navrom, ci de flota de pescuit oceanic administrată de Întreprinderea de Pescuit Oceanic cu baza la Tulcea.

Pe de altă parte, trebuie înțeles cumva și interesul lui Ion Iliescu, politic și din toate punctele de vedere. Pentru că, odată cu constituirea Partidului Democrat la Constanța, Iliescu avea de înfruntat o nouă opoziție, mult mai puternică, reprezentată de Roman și Băsescu, despre care putea suspecta că se finanțează inclusiv din afacerile cu nave ale Petromin organizate peste hotare în diverse paradisuri fiscale.

Nimeni n-a fost cruțat, iar puterea acționa cu toate instrumentele, inclusiv cu sprijinul lui Virgil Măgureanu din postura de director al Serviciului Român de Informații (SRI). Un exemplu concludent legat de speța noastră fiind șantajul la care a fost supus, în 1992, Sorin Roșca Stănescu, din postura de gazetar:

“Măgureanu a făcut acest lucru și-n cazul meu, în 1992. Deci a încercat să lovească într-un om al opoziției, care eram eu. Și a scos dosarul meu de colaborator al brigăzii antiteroriste, în tentativa de a mă compromite, după ce cu o lună înainte fusesem șantajat cu acest dosar și nu cedasem. Sunt convins că alte persoane din politica românească au cedat acestui șantaj” a declarat Sorin Roșca Stănescu, la postul Antena 1, în cadrul emisiunii „Milionarii de la miezul nopții” ediția din 29.04.1997.

A fost o luptă pentru putere cum nu s-a mai văzut, pagubele fiind contabilizate, din păcate, în contul bugetului de stat.

1993, declanșarea viitorului dosar „PETROMIN-MINERVA”

Cert este că, la câteva luni după vizita generalului grec la București, premierul Văcăroiu organizează prima comise de anchetă pentru a investiga situație din flota comercială.

Era vorba de „celebra” comisie parlamentară prezidată de senatorul Romul Petru Vonica din partea PDSR, din care au mai făcut parte următorii: deputat Ioan Avram Mureșan (PNȚCD), senator Mircea Manica (PUNR), deputat Iulian Nistor (PDSR), deputat Emil Cojocariu (PD), senator Gheorghe Rizescu (PDSR), senator Gabor Kozskar (UDMR), senator Mihai Lădaru (PSM), deputat Ilie Gâtan (PDSR), deputat Ioan Mureșan (RM), deputat Nestor Călin (PDSR) deputat Dorel Coc (PNL) și deputat Ioan Ghișe (PL’93).

Acest desant politic avea să-i înainteze premierului Văcăroiu un raport, datat mai 1994, prin care s-au lansat grave acuze la adresa fostului prim-ministru Roman, fostului ministru al transporturilor Băsescu, directorului Petromin, Călin Marinescu, precum și altor persoane din conducerea Petromin și a societății mixte Minerva.

Ancheta parlamentară a mers în paralel cu lansarea unei campanii de denigrare în presa națională a persoanelor fizice și juridice amintite, cu efecte devastatoare în planul imaginii companiilor de navigație românești.

În baza articolelor de presă și a datelor cuprinse în raportul comisiei parlamentare, procurorii parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa aveau să-și cristalizeze acuzațiile din viitorul dosar judiciar Petromin-Minerva.

Ancheta penală deschisă în cauză a fost demarată la finalul anului 1993, la o dată neprecizată, persoanele aflate în funcții de conducere la Petromin fiind acuzate de „abuz în serviciu, fals și uz de fals, contrabandă, exporturi ilegale și folosirea ilegală a bugetului societății.” 

Despre toate acestea, fostul director al CNM Petromin, Călin Marinescu, avea să vorbească mult mai târziu, tocmai în 2012, atunci când a acordat un interviu în serial publicației locale Nautica TV. Mai jos avem explicațiile lui Marinescu cu privire la cele întâmplate atunci:

1993-1994. Acuzațiile procurorilor

Așa cum am arătat, ancheta Parchetului Constanța a fost precedată de raportul comisiei parlamentare, un document politic fără vreo valoare juridică, dar care la momentul respectiv a cântărit destul de mult.

În plus, carierele procurorilor depindeau de voința factorului politic, situație în care, mai toate dosarele de acest nivel realizate de parchetele românești după 1990 pot fi suspectate de ingerințe politice.

În principiu, conducerea societății Petromin a făcut obiectul unui lung șir de acuzații, susținute și prin articole de presă bine țintite.

Cele mai importante reproșuri, transformate în capete de acuzare, au acoperit sfera managementului, legislației privind dreptul de pavilion dar și a chestiunilor de ordin economic, cu referire specială la creditare.

Pe partea de management s-a reproșat decizia de înființare a companiilor mixte în legislațiile altor state, fondarea societăților de unică navă în legislații offshore, vânzarea (transferul) navelor către aceste societăți de unică navă fără documente vamale, un prejudiciu calculat la 25,1 milioane USD rezultat din subevaluarea patrimoniului, și încă 5,37 milioane USD din acoperirea aportului la capital al părții străine, precum și lipsa controlului administrativ asupra navelor după transferul acestora.

Dreptul de pavilion în legislația țării noastre, la nivelul anului 1991 era bazat pe Decretul 443 din 1972, care stabilea că navele nu pot fi vândute decât prin Hotărâre de Guvern, condiție în care nici dreptul de arborare al pavilionului românesc nu putea fi suspendat prin simpla decizie a Ministerului Transporturilor.

La nivelul creditării s-au adus acuze cu privire la ipotecarea navelor pentru obținerea de credite, și faptul că aceste credite se întindeau pe perioade considerate prea lungi, de 5 la 10 ani, precum și modul netransparent în care au fost utilizate aceste credite.

Totodată, comisia parlamentară de anchetă avea să calculeze totalul obligațiilor financiare ale Petromin la finalul anului 1993 la valoarea de 112,3 milioane USD, dar fără să se detalieze din ce anume era alcătuită această sumă (reparații, piese de schimb, costuri de personal, taxe, credite și dobânzi, comisioane, et cetera).

În raport s-a mai evidențiat existența unei datorii de 1 milion USD față de societatea privată ECO TRADE din Constanța, și faptul că, după 28 de luni de la înființarea societății mixte MINERVA și asocierii acesteia cu ERMIS, afacerea nu adusese veniturile preconizate, de 8 milioane USD, în conturile Petromin.

Și astfel, situația afacerii MINERVA avea să facă obiectul Dosarului Penal Nr.9/PMF/1994 instrumentat de Secţia Maritimă şi Fluvială (MF) a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Constanţa. Actele de cercetare au fost efectuate de polițiști detașați din București, sub îndrumarea procurorului de caz Ioan Oțel, expert în cauză din partea Poliției fiind numit Nicolae Ianorescu.

„Ionărescu era un cunoscut colaborator al Securității și al Miliției, încă din perioada comunistă. El a transpus în expertiză ancheta Poliției. De fapt, raportul a fost făcut împreună cu colonelul Mihai Bogdan, care a început dosarul ăsta Locotenent-colonel, după care a fost avansat Colonel și după General. Împreună au făcut un rechizitoriu de sute de pagini, dar care nu spunea foarte multe.” a explicat Călin Marinescu.

Dosarul Petromin-Minerva, o eroare judiciară

Persoanele cu funcții de răspundere din cadrul CNM Petromin, care au participat la momentul respectiv la adoptarea și managementul strategiei de business pe care am prezentat-o mai sus au fost următoarele:

Managementul CNM Petromin

• CĂLIN DRAGOMIR MARINESCU, director general Petromin, iulie 1992 – iulie 1993, 
• NICOLAE ROMANUEL POSEDARU, director economic (decedat pe 17 septembrie 2008)
• MIHAIL CONSTANTINESCU, director financiar și ulterior director comercial
• MARIANA MUȘAT, șef serviciu contabilitate (director financiar)
• VIRGIL TOANCHINĂ, director grup nave și cel care a desenat sigla CNM Petromin
• CONSTANTIN BOBEȘ, director grup nave de 65.000 tdw
• ELENA DAN MINERVA, economist, director comercial, supranumită „nașa companiei Minerva”
• SEVERINA SAVA, economist, contabil grup nave de 65.000 tdw (în coordonarea lui Constantin Bobeș)

Consiliul Împuterniciților Statului (AGA) la CNM Petromin

• ZOE CUCU, funcționar în cadrul Departamentului Transporturi Navale din Ministerul Transporturilor
• GHEORGHE DRĂGAN, funcționar la Departamentul Căi Ferate din Ministerul Transporturilor
• ION CĂRBUNARU, director tehnic în cadrul Departamentului Transporturi Navale din Ministerul Transporturilor
• MARIANA SUFRAGIU, economist, reprezentanta Direcției Generale a Finanțelor Publice Constanța în AGA la Petromin (soția CLC Petru Sufragiu, promoția 1981 a Institutului de Marină)
• SERGIU DOBRE, funcționar la Direcția Generală a Finanțelor Publice Constanța
• CONSTANTIN IVAȘCU, economist, directorul filialei din Constanța a Băncii Naționale a României (BNR) și fost director al Băncii Comerciale Române (BCR). A decedat în perioada derulării procesului în urma unui stop cardiac.
• VASILE PISTOLEA, directorul Administrației Portului Constanța
• BUNEA ALEXANDRU, secretar de stat în Ministerul Transporturilor
• FLORENTINA ȘI GEORGETA ZAMFIR, fiica și soția fostului șef al Registrului Naval Român (RNR), inginerul NICOLAE ZAMFIR. Cele două moștenitoare urmau să răspundă civil pentru faptele răposatului.

Decembrie 1996 – După finalizarea rechizitoriului, Parchetul a înaintat dosarul către instanță, fondul fiind judecat de un complet alcătuit din Adriana Ispas (fost procuror la Timișoara și Slobozia, viitor judecător la Înalta Curte) și judecător Adriana Mihaela Pintea (și-a cerut pensionarea din magistratură în aprilie 2016, în urma unor probleme de sănătate). Cert este că, după trei ani de zile, pe 19 Decembrie 1996, toți inculpații din dosarul Petromin-Minerva au fost achitați.

Martie 1997 – Însă, după cum era de așteptat, Parchetul, prin mâna procurorul Oțel, a făcut recurs și a solicitat totodată strămutarea procesului la Galați. Cererea i-a fost respinsă de Curtea Supremă, dosarul urmându-și cursul legal la Curtea de Apel Constanța. După încă trei sedințe de judecată, în martie 1997, și Curtea de Apel avea să-i achite pe inculpați.

Iunie 1998 – A urmat un nou recurs al Parchetului, dosarul fiind împins astfel pe masa Curții Supreme de Justiție. Aici, după două ședințe, în iunie 1998, toți inculpații aveau să primească condamnări deosebit de dure din partea unui complet format din judecătorii Maria Coca-Cosma – președinte (soția jurnalistului, comentator sportiv Teoharie Coca-Cosma), Ștefan Mateescu și Gheorghe Ionescu.

Astfel, după achitările din fond și apel s-a ajuns la zeci de ani de pușcărie per inculpat, într-o manieră ce nu are nimic în comun nici măcar ideea de justiție. Sistemul moștenit din perioada comunistă, acel așa-numit „aparat” era obișnuit să acționeze fără crâcnire la ordin politic, iar „execuțiile” au fost pe măsură:

• Călin Marinescu a primit 12 ani de închisoare și pedeapsa complementară a interzicerii exercitării unor drepturi timp de 6 ani,
• Virgil Toanchină, a primit 11 ani cu 6 ani interzicerea unor drepturi,
• Mihai Constantinescu, a primit 11 ani și 6 ani interzicerea unor drepturi,
• Romanuel N. Posedaru, 10 ani de închisoare și 6 ani interzicerea unor drepturi,
• Constatin Bobeș, 10 ani de închisoare,
• Elena Dan Minerva a primit 7 ani de închisoare și 5 ani interzicerea unor drepturi,
• Mariana Mușat a primit 2 ani cu executare dar a beneficita de o grațiere
• Severina Sava a primit 2 ani de închisoare care i-au fost grațiați și alți patru cu suspendarea executării.

Imediat după aflarea sentinței, la sfatul avocaților aleși condamnații au depuse cerere de revizuire, iar cu această ocazie au anexat cauzei o expertiză a companiei multinaționale de audit financiar Ernst & Young. Documentul, de dată recentă, definitivat la finalul anului 1997 chiar la comanda CNM Petromin, certifica faptul că asocierea cu grecii de la ERMIS Maritime generase un profit de 10 milioane USD, și nu o pierdere așa cum susțineau procurorii.

Septembrie 1998 – Cererea de revizuire a ajuns pe ordinea Tribunalului Constanța și-n final pe masa judecătorului Monalis Simona Stanca, procuror fiind, și de această dată, Ioan Oțel. Astfel, pe 9 septembrie 1998, instanța a admis în principiu cererea de revizuire și a suspendat întru-totul executarea pedepselor pronunțate anterior de Curtea Supremă.

Decizia presupunea rejudecarea fondului și a apelului, pentru ca ulterior dosarul să fie retrimis la Curtea Supremă de Justiție pentru o pronunțare definitivă.

Câteva luni mai târziu, Călin Marinescu s-a internat în spital pentru investigații medicale, fiind supus în aprilie 1999 unei operații de triplu bypass coronarian la Spitalul Militar Central din București. Operația a fost un succes, iar Marinescu a reușit să se recupereze destul de repede și să revină în activitate, în vara anului 1999.

Iunie 2000 – Un an mai tărziu, în iulie 2000, Monalis Simona Stanca avea să respingă revizuirea depusă de inculpați, asta deși, același judecător le suspendase executarea pedepselor în 1999. Din aceste considerente s-a speculat că asupra tinerei judecătoare Stanca, care era văduvă de câțiva ani și mama a doi copii, s-au exercitat presiuni de așa manieră încâ aceasta să-și schimbe optica asupra dosarului.

A urmat judecarea la Curtea de Apel Constanța, cazul fiind repartizat unui complet prezidat de judecător Georgiana Pulbere (s-a pensionat în mai 2018) și judecător Nastasia Cuculis (s-a pensionat în noiembrie 2018). Cu această ocazie, Curtea de Apel a desființat soluția precedentă dată de Simona Stanca, speța fiind trimisă la rejudecarea pe fond, pentru a doua oară, Tribunalului Constanța.

Părea că nu se mai termină, presiunea fiind atât de mare încât, până și procurorul Ioan Oțel începuse să acuze diverse probleme de sănătate. Traian Băsescu stătea din ce în ce mai bine în sondaje iar asta dădea fiori „închiziției” din procuratura Constanța. Dosarul era dublat de o campanie de presă orientată în general împotriva inculpaților, situație ce punea o și mai mare presiune asupra judecătorilor.

Iunie 2002 – Așa s-au scurs primii patru ani de la condamnare. În 2002, Tribunalul Constanța a respins din nou cererea de revizuire, iar inculpații au ajuns încă o dată în fața Curții de Apel Constanța. Simțind că nu se mai pot baza pe rezistența judecătorilor din Constanța, inculpații au cerut strămutarea procesului la Galați, moment în care s-au trezit arestați preventiv. Operațiunea a fost executată chiar de procurorul general-adjunct al României, pe 11 iunie 2002, delegat de urgență la Constanța cu această însărcinare deosebită.

Era evident ceva putred în toată povestea, Călin Marinescu fiind de părere că atunci s-a acționat la ordinul premierului Adrian Năstase, care încerca astfel să-l înlăture pe Traian Băsescu din viitoare cursă electorală din 2004, care se anunța dură și strânsă.

Sub această presiune, în timp ce se afla în arestul IPJ Constanța, Călin Marinescu a suferit un nou infarct fiind internat de urgență, de această dată la Secția Cardiologie a Spitalului Județean Constanța și ulterior în spitalele penitenciar Jilava și Poarta Albă. Cu această ocazie s-a mai ales cu 3 stenturi la inimă.

Februarie 2004 – Pentru el și pentru ceilalți din dosar arestul preventiv a durat, în total, un an și nouă luni de zile, din 11 iunie 2002 până pe 5 februarie 2004. Atunci, un complet format din cinci judecători de la Înalta Curte de Casație și Justiție a decis punerea lor în libertate de îndată. Completul a fost alcătuit din Gheorghe Bucur – președinte, judecător Florica Goldean (pensionată în februarie 2009) și general-magistrat Petre Similean.

„În toată această perioada de zece ani, am primit mesaje de la diverși prieteni politici, să le zic așa, care mi-au transmis din partea unor persoane foarte influente, ca de exemplu din partea lui Viorel Hrebenciuc, că nu au nimic cu mine. Să spun ce trebuie despre Băsescu și mă vor lăsa în pace.

Cea mai dură intervenție s-a făcut când eram la Jilava, prin ianuarie 2004, când m-au dus la Procuratura Generală unde erau doi procurori, Oțel și cu Drăghici, și Mihai Bogdan, adică toată echipa de la Constanța. De față a fost și avocatul meu, care era fostul șef al parchetelor militare.

Am stat cu ei vreo 4-5 ore ca să discutăm despre ce s-a întâmplat în Norvegia, atunci când eu am mers cu Traian Băsescu și Alexandru Bunea. Era o adunare generală a IMO și noi eram delegația care reprezenta România. Cu acea ocazie am semnat o scrisoare de intenție cu firma Klaveness, pentru formarea asocierii dintre Petromin și firma norvegiană Klaveness.

Era imperios necesar să reiasă că Băsescu m-a obligat să semnez scrisoarea respectivă. La acel moment Băsescu nu era ministru, dar era subsecretar de stat, șeful Departamentului Transporturilor Navale. Le trebuia declarația mea, pentru că am înțeles că voiau să-l aresteze.

Primul care mi-a spus dintre PSD-iști a fost chiar Toni Mangiurea. El mi-a spus prietenește că ăștia n-o să ne lase dacă nu-i ajut cumva.

Și după ce am fost eliberat am mai primit mesaje, inclusiv din zona unor băieți de la PD, care se dădeau trup și suflet cu partidul” a povestit, Călin Marinescu.

Într-un final, Tribunalul Galați a acceptat revizuirea dosarului, și asta după ce societatea mixtă Minerva fusese deja rebotezată Neptune iar afacerea mergea chiar mai bine decât la începutul anilor ’90. Totodată, presiunea politică scăzuse simțitor, în principal datorită apropierii alegerilor generale, PD-ul și Traian Băsescu fiind pe primele poziții în sondaje. Cam acesta era atmosfera din jurul cazului.

Așa se face că, după trei ședințe de judecată, completul condus de Iuliana Chiriță a decis desființarea deciziei de condamnare pronunțată de Curtea Supremă în 1998. În mod automat, Parchetul a contestat decizia, urmând rejudecarea la Curtea de Apel Galați. Aici, completul a fost alcătuit din Constantin Caracotă – în calitate de președinte și judecător Mița Marza (pensionată în ianuarie 2017). După două ședințe, cei doi judecători au respins ca nefondat apelul procurorilor, situație în care Parchetul a depus recurs la Înalta Curte de Casație și Justiție.

La Înalta Curte s-au ținut patru ședințe de judecată, completul fiind alcătuit din judecătorul Angela Dragne (pensionată în iunie 2018), judecător Luminița Livia Zglimbea și judecător Mircea Aron – viitorul președinte al Consiliului Superior al Magistraturii (CSM).

Mai 2010 – Astfel, după trei înfățișări, completul condus de Iuliana Chiriță a decis desființarea condamnării Curții Supreme, iar pe 7 mai 2010, judecătorii Înaltei Curți au respins definitiv ca nefondat recursul Parchetului. Așa avea să se termine, după 17 ani de zile, unul dintre cele mai importante dosare judiciare din istoria post-decembristă a României.

Un an mai târziu, pe 21 iunie 2011, procurorul Ioan Oțel a fost găsit mort în locuința sa din Constanța. La casa mortuară, „niciun coleg, nicio cunoştinţă nu au venit să îi aprindă o lumânare” a relatat ziarul Adevărul.

Înculpații din dosarul “Petromin-Minerva” i-au avut ca apărători pe avocații Ionel Hașotti, Apostol Armeanu, Valerica Zamfirm, Nicolae Mihălică și Ion Popescu. În anii ce au urmat, Armeanu avea să devină unul dintre cei mai buni avocați penaliști din Constanța, în timp ce colegul său Hașotti s-a specializat în retrocedări, recuperarea unor moșteniri și alte chestiuni bănoase din sfera civilului.

„Ionel Hașotti a fost trup și suflet alături de noi și vârf de lance în toată povestea. Avocata mea a fost Velerica Zamfir, care era la vremea accea unul dintre cei mai apreciați avocați în drept penal din Constanța. Apostol Armeanu a fost avocatul lui Romică Posedaru, și a fost tot timpul alături de noi. Ion Popescu a fost avocatul lui Bobeș, dar la un moment dat a ieșit din grup. Avocatul Nicolae Mihălică l-a reprezentat pe Toanchină. Deci, cu acest grup de avocați am mers tot timpul. Toți au luptat cât s-a putut.” a explicat Călin Marinescu

În aceste împrejurări, putem afirma că dosarul PETROMIN-MINERVA a intrat deja în manualele dreptului românesc la capitolul ERORI JUDICIARE.

„Ne-au acuzat de abuz în serviciu, un articol stalinist din codul penal”

În seria de interviuri acordate la începutul anului 2012 publicației Nautica TV din Constanța, fostul director general al CNM Petromin, Călin Marinescu, a oferit câteva explicații despre traseul în justiție al dosarului judiciar Minerva, despre care a susținut permanent că este un dosar „eminamente politic.”

Pe 5 iunie 2003, o parte dintre cei amintiți s-au adresat Curții Europene a Drepturilor Omului (CEDO), cauza lor fiind denumită „Călin Marinescu și alții împotriva României” prin care au solicitat daune morale statului român pentru modul în care au fost anchetați și judecați în perioada septembrie 1993 – martie 2001.

După câțiva ani CEDO avea să le dea drepate, statul român fiind obligat la achitarea unor daune de mlioane de lei celor anchetați abuziv în acest dosar.

Finalul afacerii MINERVA

După ce, din anul 1993, flota a fost trecută de la Ministerul Transporturilor în subordinea și administrarea Fondului Proprietății de Stat (FPS), la data de 1 ianuarie 1995 s-a decis închiderea companiei mixte „MINERVA.”

Cu toate acestea, statul român n-a renunțat la asocierea cu grecul Alafouzos, firma „MINERVA” fiind înlocuită cu o nouă companie mixtă denumită „NewCom” (de la „noua companie”) și redenumită ulterior „NEPTUNE SHIP HOLDINGS” Ltd. cu sediul la aceeași adresă din Malta.

Prin înființare altor 10 filiale – societăți subsidiare offshore de unică navă – în Malta, reunite sub managementul „NEPTUNE SHIP HOLDINGS”, flota TOMIS din Malta a fost transformată în flota „NEPTUNE.” Era un fel de aceeaşi Mărie, dar cu altă pălărie.

Pe cale de consecință s-a procedat la lichidarea companiei mixte „MINERVA”, moment în care avea să se raporteze un beneficiu de cca 10 milioane USD, jumătate din această sumă revenind Petromin-ului în calitate de acționar. Cu această ocazie s-a comandat celor de la Ernst & Young un audit, raportul fiind folosit ulterior și-n fața judecătorilor, după cum am arătat.

Deci nu doar că statul român nu și-a pierdut navele sau banii, dar la începutul anului 1995 s-au încasat și 10 milioane USD prin desființarea „MINERVA” în timp ce navele flotei „Tomis” au continuat să producă pentru buget, de această dată prin firma mixtă „NEPTUNE” din Malta, deținută tot de CNM Petromin în asociere cu grecii de la ERMIS.

„Never” Merrill Lynch

Aceasta era situația în anul 1995. Evident că lucrurile au evoluat, pentru că afacerile din fosta flotă nu s-au oprit la acest nivel. Și noua putere politică, instalată după alegerile din 1996, avea „planuri mari” cu navele companiilor de navigație românești.

În timp ce la București se împărțeau funcții în guvern și consilii de administrație, partenerul grec al Petromin, Giannis Alafouzos, încerca să atragă și mai mulți bani, prin implicarea în afacere a grupului financiar Merrill Lynch.

„Alafouzos a găsit o oportunitate extraordinară, a fost o mișcare teribilă cu fondurile mari din Statele Unite care au dorit să investească în transportul maritim, și ar fi obținut pentru grupul de nave pe care le avea compania Neptune vreo 450 de milioane USD, ca o finanțare de la celebrul grup financiar Merrill Lynch. Situația politică de la noi se schimbase și erau deja țărăniștii la putere la Petromin” a mai explicat Călin Marinescu.

La momentul respectiv, companiile de investiții americane, burdușite de capital, căutau să profite de sectorul shipping-ului, zonă în care armatorii greci au avut mereu un cuvânt de spus. Din păcate, nu la fel de entuziaști erau țărăniștii numiți la conducerea Fondului Proprietății de Stat, implicarea Merrill Lynch în compania mixtă fiind refuzată categoric de partea română. Așa s-a ajuns ca un birocrat de la București să pună rezoluția „never” pe propunerea grecului:

Citiți aici toate părțile documentarului nostru sub titlul „Adevăratul Dosar Flota”