În urmă cu treizeci de ani, Şantierul Naval Galaţi (SNG) era considerat o bijuterie a industriei navale, și un ajutor neprețuit pentru Combinatul Siderurgic din Galați (SIDEX).

A fost înființat în anul 1893, această dată fiind stabilită în 1973 cu ocazia apariției lucrării  “Șantierul Naval Galați pe treptele timpului – 80 de ani 1893-1973”.

Pe măsura reorganizării transporturilor fluviale, din anul 1944 SNG a fost reîncadrat cu muncitorii aduşi de la Corabia. Şantierului îi lipseau însă materialele, utilajele şi maşinile, mai ales motoarele electrice şi aparatele de sudură care fuseseră distruse pe timpul evacuării Galațiului.

După război, acestea au fost aduse şi montate pe vechile amplasamente, astfel încât, la 1 noiembrie 1944 şantierul şi-a putut relua activitatea.

Deşi condiţiile erau grele, muncitorii gălăţeni au continuat lucrările la cele patru şlepuri ERGO de 954 de tone, aflate în lucru încă din toamna anului 1943, iar spre finalul anului 1944 au intrat în fabricaţie patru remorchere de 400 CP şi două tancuri de 600 de tone.

În luna august 1945, Şantierul Naval Galaţi a încheiat primul contract cu societatea de navigaţie SvromTransport, pentru costruirea a şase tancuri petroliere de 2000 de tone, după un proiect elaborat în Uniunea Sovietică (URSS).

Începând cu 1 mai 1946, Ministerul Comunicaţiilor şi Lucrărilor Publice a închiriat șantierul societății mixte SovromTransport, și tot la această dată au fost incluse în societatea de navigaţie mixtă româno-sovietică şi şantierele navale de la Brăila, Constanţa și Turnu Severin.

Principalii clienţi ai Şantierului Naval Galaţi erau Administraţia Livrărilor, şi Direcţia Generală din SovromTransport. Pentru acești beneficiari au fost livrate patru şlepuri ERGO şi s-au executat lucrări la tancurile fluviale de 2.000 de tone, precum şi reparaţii la cargobotul PSKOV de 8.000 de tone, la monitorul JELESNICOV de 50 de tone şi la alte nave.

În anul 1946 şantierul a lucrat cu un program de 8 ore pe zi, la doar 53% din capacitatea sa de producţie, deoarece 27% dintre maşini erau încă inactive din lipsa energieie electrice, a combustibililor, materiilor prime şi materialelor ncesare operării. La aceste stări de fapt se adăuga situaţia deosebit de grea a navaliştilor, ca de fapt a tuturor românilor, determinată de lipsa alimentelor, îmbrăcămintei, a mijloacelor de transport.

Astfel, măsurile luate la nivel naţional în iunie 1947 pentru relansarea economică a ţării au avut ecou şi la Şantierul Naval Galaţi, care printr-o mobilizare exemplară a reuşit să finalizeze şi să livreze trei tancuri petroliere nepropulsate de 2.000 de tone, un remorcher fluvial de 400 CP şi au fost reparate 51 de nave.

În primii ani de după război, lucrările de reparații au deţinut ponderea principală în activitatea şantierului (23%), apoi se reduc treptat în favoarea producţiei de nave maritime (de la 11% la 89%).

La 11 iunie 1948 şantierul este naţionalizat, dar rămâne în continuare în administrarea SovromTransport, primind fonduri de la statul român și de la guvernul sovietic.

Comasarea SNG cu Arsenalul Marinei

Urmărind sporirea rentabilităţii și folosirea deplină a capacităţilor de producţie, s-a decis înfiinţarea unor noi unităţi economice mai puternice, prin comasarea întreprinderilor mici.

În cadrul acestor demersuri, în anul 1950 are loc unificarea Şantierului Naval 7 Noiembrie (fost Arsenalul Marinei) cu Şantierul Naval Galaţi (SNG).

S-a relizat astfel echilibrarea capacităţilor de producţie ale secţiilor, deoarece la data respectivă Arsenalul Marinei dispunea de secţii de fabricaţie mai bine dotate decât cele ale şantierului civil, dar fără a avea și o cală corespunzătoare. Şantierul civil avea în schimb secţii de corp de navă dezvoltate, trei cale de lansare și maşini pentru prelucrarea metalelor neferoase.

În timp ce Arsenalul Marinei era profilat pe reparaţii, şantierul civil se specializase în construcţii, iar prin comasarea acestor unităţi vecine s-a reușit creșterea numărul de nave construite şi reparate, forţa de muncă calificată fiind mai eficient utilizată.

În anii urmatori, pe măsura dezvoltării economiei şi creşterii nevoilor de transport maritim şi fluvial ale României, şantierul a primit sarcina dezvoltării flotei maritime comerciale.

În acest scop, la începutul anilor ’50 se aprobase un plan de sistematizare a Şantierului Naval Galaţi, elaborat de Institutul de Proiectări Odessa, prin implementarea căruia urmau să se creeze condiţiile tehnice pentru construcţia navelor de transport maritim, ponderea principală urmând să o deţină construcţia de nave noi, respectiv 90%.

Cu această ocazie au fost date în funcţiune: depozitul de laminate, cala de lansare, bazinul pentru nave de până la 5.000 de tone, dana de armare în lungime de 120 de metri, schela de asamblat secţii pentru nave de 5.000 de tone, etc.

Principalele tipuri de nave realizate între anii 1948-1950 au fost: tancurile petroliere şi şlepurile pentru transportul de cereale şi cherestea de 1.000 şi 2.000 de tone, remorcherele de 160, 200, 400, 600 şi 700 de CP, navele de pescuit (şeinerele) din lemn şi metalice.

Între anii 1946-1950 şantierul a livrat beneficiarilor 77 de nave, dintre care 29 erau nave de pescuit din lemn, 12 remorchere fluviale, 14 şlepuri, 12 tancuri petroliere şi 10 şalande. Tototodată, s-a realizat un important volum de reparaţii.

În planul cincinal următor al Partidului Comunist, la SNG au fost implementate tehnologii moderne pentru perioada respectivă, precum sudura electrică care înlocuia nituirea, asamblarea  secţiilor şi bloc-secţiilor în locul asamblării cu tablă, asimilarea unor noi tipuri de nave precum şlepul sudat şi navele de pescuit metalice.

În vara anului 1952 Şantierul Naval Galaţi s-a retras din SovromTransport, revenind în administrarea exclusivă a statului român.