O, de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu şi fericirea ta ca valurile mării ! – Isaia 48:18

La finalul anului trecut, celebra televiziune britanică Thames Television a urcat pe YouTube un interviu filmat în anul 1979 cu James Angleton, nimeni altul decât fostul șef al contraspionajului american.

Personajul este unul deosebit de interesant: James Jesus Angleton a lucrat de tânăr în contraspionaj, din perioada celui de-al Doilea Război Mondial, începând din 1943 când a fost recrutat pentru celebrul serviciu „Office of Strategic Services” (OSS) – predecesorul CIA-ului – și până la momentul pensionării, în decembrie 1974.

În cadrul OSS, cariera lui Angleton a debutat la unitatea ultra-secretă „X-2” de constraspionaj a americanilor, operaționalizată în Europa, la început în centrala de la Washington iar ulterior la Londra și Roma, devenind cel mai tânăr șef al unității X-2 pentru spațiul italic.

La momentul respectiv, Italia era unul dintre cele mai importante noduri de lansare a spionajului american pe spațiul german și elvețian: în timp ce nemții erau inamicul principal, Elveția folosea ca platformă de manevră pentru toate forțele beligerante, de mare interes fiind întâlnirile comunității științifice germano-elvețiene legate de energia atomică.

După terminarea Războiului, împreună cu foștii săi camarazi Allen Dulles (fost agent în Elveția, în timpul Războiului), Richard Helms, Ray Rocca (alături de care lucrase în Italia) și Miles Copeland Jr., pune umărul la fondarea unei noi structuri de culegere de informații, de această dată una civilă.

Noua agenție trebuia să activeze acum pe timp de pace, și astfel, Angleton a devenit din 1947 fondator neoficial al CIA, unde din 1949 a preluat funcția de șef al Biroului Operațiuni Speciale sau „Office of Special Operations”.

Tot Angleton a pus bazele relațiilor de strânsă cooperare dintre structurile de informații americane și serviciile Mossad și Shin Bet ale Israelului, colaborare care s-a dovedit în timp profitabilă pentru ambele părți.

Spionul poet. Începuturi

În anul 1954, Allen Dulles, directorul CIA de atunci, l-a rugat pe Angleton să preia conducerea Direcției de Contraspionaj a CIA, poziție pe care Jim avea s-o păstreze până în decembrie 1974, la finalul carierei sale.

Supranumit în cadrul agenţie americane „Mama” sau „Spionul Poet”, considerat de apropiaţi „arhitectul contraspionajului american” Angleton rămâne probabil cel mai mare specialist în confruntarea cu serviciile secrete sovietice.

El este omul care, timp de 20 de ani a încercat să identifice “cârtiţele ruseşti” din interiorul CIA, dar şi din curtea verilor englezi de la MI6. Problema infiltraților l-a bântuit Angleton din ’47 de la debutul Războiului Rece, şi până la finalul lui ’74 atunci când a fost obligat să se retragă din activitate, acuzat fiind că anchetele sale „dăunează agenţiei.„

La momentul pensionării sale forțate, Angleton a susținu că s-a retras la presiunea directorului CIA, William Colby.

Trădat de cel mai bun prieten

Considerat de mulți un paranoic, Jim Angleton a ieşit la pensie obsedat de ideea că sovieticii au penetrat şi controlează într-o proporţie considerabilă cele mai importante agenţii de securitate ale Vestului, chestiune pe care nimeni n-a reușit să i-o mai scoată din cap până la finalul vieții.

De altfel, Jim avea toate motivele să creadă asta, după ce rușii reușiseră să-i aplice o lovitură năucitoare acestui redutabil vânător de spioni.

Evenimentul s-a petrecut în 1953, la începutul carierei sale în CIA, când Angleton a avut surpriza să afle că prietenul său cel mai apropiat era în realitate spion rus.

Este vorba de cazul Kim Philby, devenit de referință în literatura de specialitate, reprezentantul serviciilor secrete britanice la Washington (1949-1951), dovedit ca agent al KGB-ului. Philby a reușit să fugă la Moscova înainte să fie arestat pentru trădare, trăindu-și tot restul vieții în capitala imperiului sovietic.

Angleton se cunoștea cu Philby din tinerețe, de la Londra, din perioada în care Jim lucrase la unitatea „X-2” de contraspionaj a americanilor. Cei doi deveniseră prieteni la cataramă, iar atunci când Philby a fost detașat la Washington din partea serviciilor secrete britanice (1949-1951) obișnuiau adesea să cineze împreună.

Vă puteţi imagina cum naiba reuşiseră ruşii să-şi aşeze un spion chiar la masa şefului contraspionajului american? Ei bine, aceasta este o dovadă în plus a măreției acestor servicii secrete, moștenite încă din vremea Țarului.

Lovit aproape irecuperabil de fuga prietenului său la Moscova, Angleton a trecut cu greu peste această înfrângere, mai ales că Philby făcuse parte ani de zile din cercul său de apropiaţi.

“Nu mi-am imaginat vreodată că cel mai bun prieten al meu poate fi agent dublu. Am fost înşelat de artificiile şi eleganţa sa. Înainte ca el să mă trădeze am ştiut mereu în ce punct mă aflu dar ulterior m-am pierdut, cu toţii ne-am pierdut…” – James Jesus Angleton, Chief of CIA Counterintelligence, 1954-1975.

Mama a avut dreptate… rușii au spălat blana ursului fără s-o ude

Jim Angleton a murit în 1987, fără să apuce să-ți vadă munca desăvârșită. Și totuși, istoria avea să-i dea dreptate câțiva ani mai târziu, atunci când mai mulți ofițeri de informații cu poziții importante în cadrul agențiilor secrete americane au fost dovediți ca agenți ai Moscovei.

Astfel, spre finalul anilor ’80, scepticii aveau să-și amintească de vorbele „Mamei” după ce multe dintre operaţiunile gândite în laboratoarele CIA s-au transformat în eşecuri ruşinoase, culimând cu arestarea, în februarie 1994 pentru spionaj în favoarea ruşilor, a şefului Diviziei de Contrainformaţii Sovietice, Aldrich Hazen Ames.

A urmat arestarea pe 16 noiembrie 1996 a ofițerului de informații Harold James Nicholson, nimeni altul decât şeful staţiei CIA la Bucureşti din perioada 1990-1992, dovedit ca agent dublu în slujba KGB-ului.

În legătură cu situația lui Nicholson, Ioan Talpeș, fostul șef al Serviciului de Informații Externe al României, din perioada aprilie 1992 – august 1997, a povestit în iulie 2016 în cadrul unei dezbateri “Adevărul Live”, alături de istoricul Constantin Corneanu, următoarele:

“Când eu negociam deschis cu ambasada americană, la nivelul unui ambasador deschis pe relația cu România [John R. Davis Jr. – n.a.], am observat că lucrurile sunt mereu întoarse. Omul care se ocupa și trebuia să stabilească relația dintre România și SUA în materie de servicii, și care fusese în relații deosebite cu domnul Mihai Caraman, s-a dovedid ulterior ca fiind spion sovietic. Omul americanilor era racolat de KGB. ”

Tot în 1996 a fost prins și agentul special Earl Pitts, din cadrul FBI, care a spionat ani la rând în favoarea Uniunii Sovietice și mai apoi a Federație Ruse.

A urmat un alt caz de răsunet, în februarie 2001, când s-a aflat că agentul Robert Philip Hanssen din cadrul biroului special al FBI însărcinat tocmai cu identificarea cârtițelor sovietice, era chiar el cârtița Moscovei de mai bine de 20 de ani.

Așa se explică cum toată lumea și-a amintit brusc de Jim Angleton, care la momentul pensionării le-a destănuit colegilor din Agenție viziunea sa despre planul sovieticilor:

„Lenin a spus a spus odată că vesticii sunt gânditori profunzi, aşa că le vom da ceva la care să se gândească. Sovieticii au un plan măreţ… Vor să alimenteze strat după strat de dezinformare către lacomii Vestului, pentru a-i face să creadă că ei câştigă Războiul Rece. Nimic nu poate fi mai departe de adevăr.

Am descoperit că mulţi lideri ai lumii lucrează sau depind de KGB: Harold Wilson prim-ministrul Angliei, Olof Palme prim-ministrul Suediei, Lester Pearson fost primi-ministru al Canadei. Toţi erau bunuri ale KGB-ului. Roger Hollis, conducătorul MI5 este de mult timp agent sovietic. Averell Harriman, fostul ambasador american în URSS şi ex-guvernator al New-York-ului este agent sovietic din anii ’30.

Cu toţii protejează şi slujesc strategia sovietică. Fac parte dintr-o schemă de dezinformare pentru a ne ispiti într-o poziţie confortabilă. Şi dintr-o dată credem că suntem pe punctul de a câştiga Războiul Rece.

Domnilor, nici nu vă daţi seama dar sunteţi înconjuraţi de o mulţime de înşelăciuni.” – James Jesus Angleton, Chief of CIA Counterintelligence, 1954-1975.

Tot Angleton a susținut că „antagonismul dintre Rusia şi China, din anii ’60, a fost doar un şiretlic” pus la cale de cele două mari puteri comuniste, şi că rușii de la KGB prin oameni infiltraţi s-au aflat în spatele atacului din 1963 asupra preşedintelui american John F. Kennedy.

Definiția contraspionajului după Jim Angleton

Într-o noțiune generală, contraspionii sunt vânătorii de spioni, însărcinați cu protecția instituțiilor și structurilor statale pe care le reprezintă.

Dar poate cea mai interesantă definițe ne-a fost lăsată de părintele contraspionajului american, legendarul James Angleton. El compara această ramură din intelligence cu procesul de înmulțire și înflorire al orhideelor:

„Cele mai multe specii de orhidee depind de capacitatea lor de a-şi denatura prezenţa în fața insectelor. Orhideele păcălesc insectele să aterizeze pe ele, pentru ca apoi să-şi împrăştie polenul și la alte orhidee.

Supravieţuieşte mereu cea mai înşelătoare orhidee, şi nu cea mai adaptată. Propria noastră supravieţuire depinde de capacitatea de a vedea adevărul care se află în spatele subterfugiului.” spunea Angleton.

Contraspionaj în spatele Cortinei de Fier

În perioada în care Angleton a fost obligat să se retragă de la șefia contraspionajului american (1975), în România conducerea serviciului de contra-informații era preluată de Iulian Vlad(ul), devenit șef al structurii din 1977.

O paralelă între cei doi specialiști în contraspionaj, unul de peste Ocean, anti-comunist convins, apărător al valorilor Vestice, iar celălalt din România comunistă a epocii Ceaușescu, este absolut necesară pentru a înțelege modul în care se raportau ambele tabere la marea putere sovietică.

În mod suprinzător, viziunea celor doi vânători de cârtițe este aproape identică, cu singura deosebire că generaul Iulian Vlad și-a exprimat punctul de vedere tocmai în 2015, la 36 de ani după Angleton. 

Ei bine, în interviul din 1979 acordat celor de la Thames, Angleton vorbește cu temere și chiar cu puțină invidie despre forța extraordinară a rușilor, despre mașinăria lor de propagandă dar și despre modul în care KGB-ul folosește organizații internaționale angajate oficial în procesul de pace drept acoperire pentru lansarea acțiunilor de spionaj.

El descrie un joc complicat, pe care doar oamenii cu anumite capacități și bine instruiți în câmpul dezinformării reușesc să-l observe, și eventual să-l și înțeleagă:

„Este convingerea mea fermă că existența Departamentului de Dezinformare [al KGB-ului – n.a.] are mare legătură cu degradarea unității din Vest. Este probabil mai puțin înțeles de către serviciile de informații, în mod special de către șefii acestora, și mă refer de la prim-miniștri în jos.

Te pot face să crezi, orice vor ei să crezi. Asta numesc eu “sălbăticia oglinzilor”. Și dacă ai avea în atenție, așa cum am eu, toate formele de comunicare cu Vestul, cu media, cu diplomați, turiști, studenți, cultură, și dacă toate acestea merg pe aceeași temă, atunci devine un conglomerat de informații foarte convingător pentru un om care încearcă să facă o analiză.” a explicat James Angleton.

Conform fostului șef al contraspionajului american, KGB-ul folosea Organizația Națiunilor Unite (ONU) ca acoperire și bază de lansare a spionajului sovietic:

„A fost și continuă să fie o bază pentru spionajul lor, exploatată de către sovietici și întregul bloc comunist împotriva Vestului. Este o altă formă a războiului. Este una dintre bătălii. Ascunde seniori ai KGB-ului în funcții importante, chiar și pe fostul adjunct al serviciilor de informații ruse, din perioada în care serviciile interne și externe erau unificate sub Molotov. Deci nu aveam de-a face cu diplomați.”

Angleton a susținut cu tărie că mașinăria de propagandă a rușilor a reușit să creeze serviciilor de informații Vestice o realitate paralelă, prin punerea în scenă a unor povești aparent adevărate.

Aceste scenarii de laborator sunt intenționat suprapuse și împing contraspionajul Vestic pe diverse piste false, consumă resursele serviciilor de informații și generează unghiul mort necesar acțiunilor de spionaj țintite la vârful puterii statelor țintă.

Mecanismul descris se bazează pe o rețea de influență structurată în zeci de ani, prin intermediul căreia Moscova are capacitatea de-a declanșa acțiuni masive la nivel global. Și nu de puține ori, Angleton a făcut referire la așa-numitele „acțiuni executive” ale KGB-ului de eliminare a unor personaje incomode.

„Încă de la început, prin toate transformările prin care a trecut CEKA, MVD, NKVD, KGB, și orice altceva, crima și acțiunile executive, probleme de război cum le numesc ei, au făcut parte din centrul acțiunilor instituționalizate ale Comitetului Central.

De exemplu, asasinarea lui Tom Mboya în Kenya [5 iulie 1969 – n.a.]. Spre satisfacția mea acest caz a rămas încă nerezolvat, dar cred că a fost universal acceptat în Africa că Tom Mboya a fost unul dintre marii oameni care au ieșit în față, și în mod evident l-ar fi succedat pe Kenyatta. A avut de ales, dacă să studieze în Vest sau la Praga, și a ales Vestul. A fost executat. Cred că a fost vorba de o acțiune executivă a KGB-ului” a explicat James Angleton

Prin această mișcare, Rusia și-a asigurat continuitatea la putere în Kenya. Bizar sau nu, chiar și-n prezent statul african este condus tot de un Kenyatta. Este vorba de Uhuru Kenyatta, fiul fostului președinte al republicii africane Jomo Kenyatta, care a condus Kenya din 1963 până în 1978. 

Angleton: „Rusia induce Vestului ideea că România este ceva diferit”

Despre situația României din anii ’70 fostul vântor de cârtițe susține că țara noastră a făcut parte din schema de dezinformare a rușilor. Angleton nu credea în dizidența lui Ceaușescu față de Moscova, și nici că România se putea desprinde la modul real de influența rușilor. 

„Rusia induce Vestului ideea că România este ceva diferit față de Cehoslovacia sau Polonia sau Iugoslavia. Derutează Vestul prin unirea resurselor pe care le deține, mari resurse, în aceste state care fac parte din același bloc unificate de o ideologie comună, și care au obiective comune” spunea Angleton.

Prin această afirmație, el întârește teoria calului troian, amintită adesea în ultimii ani în dezbaterile mediilor de intelligence și istorice din țara noastră.

Potrivit acesteia, mai toate acțiunile întreprinse de Nicolae Ceaușescu începând cu 1968, după invadarea Cehoslovaciei de către ruși, de scoatere a României de sub influența sovietică au făcut parte dintr-un imens plan de dezinformare, menit să păcălească și să atragă Vestul într-o capcană.

Acest nou joc viza cel mai probabil schimburile de informații, de tehnologie militară, constituind un prim pas spre deschiderea economică atât de necesară întregului bloc socialist.

Istoricul american Lerry Wats susține totuși contrariul, și anume că politica lui Ceaușescu a fost una veritabilă, și că, de fapt, sovieticii reuşiseră la finalul anilor ‘60 să inducă în eroare Washington-ul printr-o realitate paralelă atent construită.

Cu alte cuvinte, politicile Bucureștiului erau autentice, reale și asumate, însă Moscova a acționat constant pentru decredibilizarea țării noastre în ochii partenerilor englezi și americani.

„Între diferitele servicii care acționau pe teritoriul României, spionajul sovietic era poate cel mai performant. Sigur, au și avut o tradiție foarte lungă. E unul din serviciile care nu și-a negat niciodată părinții și strămoșii, și a preluat de la ei tot ce era mai bun.

Rușii au preluat tot ce a fost mai bun de la serviciile de informații anterioare, Ohrana și așa mai departe. Prin urmare, sub raportul metodologiei se poate spune că erau foarte performanți, iar în plus aveau o bază formidabilă pe teritoriul României” a povestit Gen. Iulian Vlad, fostul șef al Securității și al Contraspionajului românesc, din 1977 în decembrie 1989.

Avea dreptate Iulian Vlad?

Dacă acțiunile de „curățare” ale sistemului din România au avut sau nu efectele scontate în anii ’70-80, dacă țara noastră a reușit sau nu să scape de sub influența rușilor, dacă Sașa a plecat sau a rămas, ei bine toate acestea își găsesc răspunsul în evenimentele din decembrie 1989.

Fostul șef al Securității, generalul Iulian Vlad, avea să povestească în aprilie 2015 în cadrul unui interviu fluviu, că în 1989 la conducerea țării noastre au fost instalați tot oamenii Moscovei.

„După plecarea consilierilor sovietici, șefii de linii s-au despărți cu greu de aceștia. Este cazul Direcției de Informații Externe, a generalului Doicaru.

După un număr de ani de la trecerea sa în rezervă, în decembrie 1989 generalul Doicaru a ieșit în prim-plan. Mai întâi în nopțile lui decembrie pe 22, 23 și 24, și nu s-a despărțit de generalul Gușă și de mine. S-a fixat pe un scaun lângă noi. A urmărit toată activitatea. L-am văzut apoi și la Ministerul Apărării.” a relatat Iulian Vlad.

Răposatul general ne vorbea despre reforma structurilor de contrainformații demarată chiar de el începând din 1977, prin care s-a încercat organizarea unei unități care să contracareze spionajul rusesc pe teritoriul României (celebra UM 0110).

A fost totuși posibilă purificarea și ruperea de sovietici în doar 13-15 ani, din 1975 până la nivelul lui 1989 ?

„Mai toți protagoniștii evenimentelor din decembrie au fost în atenție și au rămas în atenție tot timpul. Deci se poate spune că nu i-am scăpat pe cei principali. Participarea lor la evenimentele din decembrie s-a făcut cu trupe. Deci, nu și-au bazat planurile numai pe rețeaua din interior” a declarat Iulian Vlad în cadrul interviului citat anterior.

Ce încearca să ne transmită fostul general este că acești „protagoniști” aflați în „atenția” structurii de constraspionaj înainte de 1989 sunt chiar personajele care s-au instalat la conducerea statului român din decembrie 1990. Pe cale de consecință, lovitura finală dată de Moscova serviciilor secrete române s-a petrecut pe 30 decembrie 1989, atunci când întreaga conducere a Securității Statului a fost arestată în sediul Ministerului Apărării naționale din București. 

„Tovarășe general sunteți arestat!”

Este 30 Decembrie 1989, orele 14:00. Din curtea Ministerului Apărării din Bucureşti sunt scoși în stare de arest, printre baionetele soldaților, comandanţii serviciului de securitate al României, în frunte cu şeful acestei instituţii, generalul Iulian Vlad. Ofiţerii de informaţii români sunt urcaţi rând pe rând în transportoare blindate, şi duşi direct la închisoare sub pază armată.

Din relatările generalului Vlad, întreaga scenă a fost privită cu satisfacţie de la primul etaj al clădirii de proaspătul ministru al apărării, generalul Nicolae Militaru, alături de Evgheni Tiajelnikov, nimeni altul decât ambasadorul Uniunii Sovietice la Bucureşti.

S-a mai spus că acest eveniment a fost surprins pe peliculă de un cameraman al ambasadei URSS la București, adus special la faţa locului. Nu există însă probe în acest sens.

„Generalul Hortopan a făcut doi pași spre mine și mi-a spus, tovarășe general sunteți arestat! A început să mă caute pe la buzunare. I-am pus mâna pe epolet și i-am spus, tovarășe general, nu se face, nu se cade ca dumneavoastră să faceți lucrul ăsta. Dacă trebuie să fiu percheziționat atunci să mă percheziționeze dânsul, locotenent-colonelul.

Am fost înconjurat de grupă, luat între arme și scos spre ieșire. Din clădirea de alături unde era sala de protocol, la fereastră era generalul Militaru cu ambasadorul sovietic Tiajelnikov. M-au văzut și i-am văzut. Erau ca niște stane de piatră și mă fixau cu privirea cum sunt dus sub escortă.

Am fost urcat într-un TAB unde erau patru soldați cu arme cu baionetă. Era acolo și o limuzină de protocol, o Chaika cu steagul roșu al Uniunii Sovietice” a mai relatat generalul Iulian Vlad.

Prima vizită străină în România, imediat după evenimentele din 1989 a fost a șefului diplomației sovietice, Eduard Șevarnadze

„În 1989 am fost primul care a vizitat Bucureștiul, când președintele Iliescu era înconjurat de tancuri. I-am spus că Uniunea Sovietică este cu el” ȘEVARNADZE, Eduard. Shevardnadze feels betrayed by the West. The Telegraph, 27 Noiembrie 2003.

Cel puțin la nivel oficial, vizita lui Șevarnadze la București s-a petrecut pe 6 ianuarie 1990. Și totuși, acesta vorbea în interviul citat despre „vizita din 1989.”

Evenimentul poate căpăta și alte valențe, dacă analizăm declarația lui Erich Honecker, fostul lider comunist est-german, care, vorbind despre strategia pe termen lung a KGB-ului a evocat „o scurtă vizită a lui Șevarnadze pe țărmul Mării Negre în toamna lui 1984, adică încă în timpul lui Cernenko, în cursul căreia s-a căzut de acord că totul trebuia să se schimbe în Uniunea Sovietică” 

Cert este că, după episodul din București, și după colapsul URSS din 1991, fostul șef al diplomației sovietice a fost parașutat direct președinte al Georgiei independente. Din acestă poziție, Șevarnadze a condus Georgia până la „revoluția rozelor” din 2003, atunci când a fost obligat să demisioneze. Știm ce a urmat… În august 2008 Federația Rusă a atacat Georgia.

Viziunea lui Gorbaciov

Așa cum s-a aflat după 1990, decizia finală de reformare din temelii a sistemului sovietic a fost luată în 1988 de către un grup politic destul de restrâns de la Moscova, în frunte cu Mihail Gorbaciov, prim-secretarul URSS.

Reformele liderului de la Kremlin au vizat încă din prima clipă eliminarea sistemului de guvernare bazat pe un singur partid și înlocuirea acestuia cu unbazat pe alternanța la putere.

„La început am sperat că sistemul poate fi îmbunătățit, dar mai târziu aveam să realizăm că sistemul nu pote fi îmbunătățit. La conferința partidului din 1989 am decis că este mai bine să transformăm sistemul decât să încercăm să-l îmbunătățim. Mulți dintre liderii lumii de atunci au jucat un rol important, dar fără falsă modestie vreau să vă spun că inițiativa sovietică a contat poate cel mai mult.”  a explicat Mihail Gorbaciov

Puciul din August și prăbușirea URSS

În urma acțiunilor de „reformă” încercate de Gorbaciov, la 19 august 1991 puterea sovietică de la Moscova a întreprins o ultimă tentativă de a se păstra ca entitate.

Vice-președintele URSS Ghenadi Ianaev, șeful KGB-ului Vladimir Kriucikov și ministrul apărări Dmitri Iazov au încercat să comită o lovitură de stat, pentru indepartarea lui Gorbaciov de la putere.

În luna august, președintele URSS plecase în vacanță la vila rezervată șefului statului din Crimeea, perioadă în care în capitala Rusiei a fost declanșată operațiunea (19 – 21 august).

Puciul a fost opera liderilor sovietici radicali-conservatori, care-și doreau păstrarea vechiului sistem. Prin implicarea KGB-ului și a miniștrilor apărării și internelor puciștii au reușut să-l izoleze pe Gorbaciov în vila prezidențială din Crimeea, prin întreruperea legăturilor telefonice și a serviciilor poștale cu Moscova.

Președintele URSS a fost practic arestat la domiciliu. Liderii acțiunii au apărut apoi într-o conferință de presă, transmisă de televiziunea națională, unde au anunțat că „Mihail Gorbaciov este obosit și trebuie să se odihnească.” 

Cu toate acestea, și în ciuda faptului că Rusia trecea printr-o perioadă economică foarte grea, Mihail Gorbaciov a beneficiat de suportul populației care a ieșit imediat pe străzile Moscovei și s-a angajat în hărțuirea forțelor de ordine. Oamenii nu-și mai dorea vechiul sistem fiind gata să moară pentru puțina libertate recent obținută. Mai mult decât atât, soldații au refuzat să respecte ordinele primite de la vârful ierarhiei. La fel s-a întâmplat și în interiorul serviciilor secrete.

Lipsa unui consens al structurilor de forță, precum și intervenția grupului de rezistență coordonat de Boris Elțân, a condus în final la înfrângerea puciului dar și la implozia partidului comunist.

Intervenția americano-britanică

Declanșarea puciului s-a produs prin instituirea legii marțiale de către liderii sovietici radicali. Fostul premier britanic, John Major, avea să povestească ulterior că vestea despre răzmelița de la Moscova nu l-a surprins.

Englezii fuseseră avertizați din timp de propriul serviciu de spionaj despre organizarea unei lovituri de stat. La fel, Gorbaciov primise informații de la serviciile secrete americane, care-l anunțaseră că la Moscova i se pregătește ceva. Desigur, și Gorbaciov știa asta, dar nu prea putea face nimic pentru a contracara.

Simțind presiunea în creștere, precum și riscurile asociate, premierul britanic a reușit să ia legătură cu Elțîn, pentru ca ulterior Londra a transmis public că nu susține lovitura de stat. Vestea a ajuns rapid și la urechile populației de pe străzile Moscovei, generând o și mai mare determinare pentru eliminarea vechiului regim comunist.

În aceste condiții, Elțîn a pus mâna pe putere în Rusia, partidul comunist a fost interzis, iar Gorbaciov obligat să demisioneze. Această mișcare neinspirată, venită chiar din interiorul partidului comunist, a grăbit prăbușirea URSS. Nici măcar Garbaciov nu-și dorise asta, dar aici s-a ajuns…

Oficial, Uniunea Sovietică și-a încetat existența împreună cu toate minsiterele sale pe 25 decembrie 1991, atunci când steagul roșu a fost coborât de pe clădirea Kremlinului.

Din punct de vedere juridic, desfințarea Uniunii Sovietice (URSS) s-a produs prin Acordul de la Beloveja, semnat de trei șefi de stat: Boris Elțîn președintele Rusiei, Leonid Kravciuk președintele Ucrainei și Stanislav Șușkevici președintele Belarus (Bielorusia).

Instinctul de conservare. Continuitatea KGB-ului după 1991

Din pricina puciului din 1991 și mai apoi a desfințării Uniunii Sovietice, statele din Vest și din Est au mizat pe o Rusie tot mai slabă, dar s-a dovedid că erau foarte departe de adevăr.

Chiar dacă la nivel politic Rusia a trecut prin transformări destul de ample în perioada 1989-1991, structurile ei speciale, active zeci de ani pe spațiul vestic și est-european, au continuat să-și facă la fel de bine treaba.

„Necesitatea contraspionajului (CI) este incontestabilă. Finalul Războiului Rece n-a însemnat și dispăriția amenințărilor din partea fostei Uniuni Sovietice. Serviciul de informații externe al noii Rusii Democrate, Sluzhba Vneshney Razvedki Rossii (SVRR), a rămas activ împotriva noastră.

SVRR a reușit să preia rețeaua predecesorului său KGB în 1991. Coordonarea pe mai departe a agentului dublu Aldrich Ames constituie o bună dovadă în sensul acesta.

SVRR-ul este serviciul care l-a manevrat împotriva noastră și pe ofițerul CIA, Harold James Nicholson, din 1994 până în 1996. Tot SVRR-ul a tras sforile agentului special al FBI, Earl Pitts, așa cum avea să se constate tot în 1996, în momentul arestării sale pentru spionaj.

Acest serviciu a reușit în 1996 să planteze aparatură de ascultare într-o sală de conferințe a Departamentului de Stat din Washington, și tot SVRR l-a pilotat pe Robert Hanssen, agent special al FBI, chestiune demonstrată în februarie 2001 la arestarea acestuia pentru spionaj” a declarat James M. Olson, 08.05.2007, fost membru al Directoratului pentru Operațiuni al Agenției Centrale de Informații (CIA).

Fondarea GazProm, noua armă a Rusiei

Explicația oferită de James Olson este mai mult decât veridică. Fostele rețele ale KGB-ului au fost preluate de noile servicii ale Rusiei democrate, iar structurile speciale rusești au reușit să-și impună la vârful statului unul de-al lor, pe Vladimir Putin. Dar poate cea mai bună dovadă a continuității o reprezintă fondarea, în 1989, a Gazprom, actualul furnizor de gaz al Europei.

S-a întâmplat la inițiativa lui Victor Cernomîrdin, fost ministru al industriei gazelor, care a determinat Consiliul de Miniștri al URSS – ce nu mai avea de trăit decât doi ani – să aprobe în 1989 transformarea ministerului gazelor în companie privată pe acțiuni. Astfel, întreaga industrie energetică a Rusie a ajuns sub o singură umbrelă, sub stricta coordonare a șefului statului.

Așa a luat ființă concernul Gazprom. Modelul ales atunci de Cernomîrdin a fost cel al ENI (Ente Nazionale Idrocarburi), compania din domeniul energiei deținută de statul italian.

Iar după ce Uniunea Sovietică și-a încetat existența, Gazprom a fost unealta prin care Rusia și-a menținut influența economică asupra fostelor state sovietice și a Europei.

Încă de la începuturile sale Gazprom prelucra 800 de Miliarde de metri cubi de gaz pe an, și ocupa primul loc în lume la capitolul extracție, având o rețea de conducte de gaz cu o lungime de 160 de mii de kilometri. Compania deținea 350 de kilometri de stații de compresoare, 270 de instalații de exploatare și de pregătire a gazului, câteva mii de sonde de foraj și zeci de zăcăminte subterane, o treime din locurile de proveniență a gazului și o pătrime din puterea stațiilor de pompare. Și, spre deosebire de Uniunea Sovietică și de oricare alt minister, Gazprom a continuat să existe…

Pentru adepții teoriilor conspirației

Gorbaciov n-a fost nici omul americanilor, nici corput de serviciile vestice: a fost pionul care a pus bazele unei înțelegeri, iar aceasta s-a materializat în perioada 1988-1992. Atunci s-a schimbat lumea, din nou. Europa a fost reorganizată, dar nimeni, nici măcar Gorbaciov, nu putea negocia influența Rusiei.