Anul 1953 a fost marcat de revolte în mai toată America de Sud (Columbia, Bolivia, Argentina). Peste tot aveau loc revolte. Nici Cuba n-a făcut excepție: cea mai mare insulă din Caraibe, aflată atunci sub severa dictatură a generalului Fulgencio Batista prezenta, destul de bine, toate simptomele războiului civil.

Prieten la cataramă cu capii mafiei americane precum Meyer Lansky, sprijinit de anumite cercurile de putere de la Washington, Batista aruncase țara în anarhie, utilizând fără restricții forța împotriva propriilor cetățeni. Mafia americană deținea casino-uri în Havana… se spălau sume imense de bani.

Așa s-a născut ideea de Revoluție în Cuba!

Se cerea o schimbare radicală, considerată absolut necesară. Dar această „resetare” trebuia să înceapă cu înlăturare lui Batista de la putere. Toată lumea înțelegea treaba asta.

Așa se face că, la Carnavalul din 26 Iulie 1953 și-a făcut simțită prezența pentru prima dată un tânăr avocat, ce îmbrăcase haina de revoluționar.

Era Fidel Castro! Însoțit de fratele său Raul și de alți 100 de combatanți, Fidel a încercat preluarea prin forță a unității militare „Moncada” – a doua ca mărime din Cuba la acel moment. Cine controla armata, controla statul.

Tentativa s-a dovedit o nebunie, iar la scurt timp frații Castro au căzut în mâinile armatei generalului Batista. Fidel a fost judecat câteva luni mai târziu alături de ceilalți paramilitari, și condamnat la 15 ani de închisoare cu executare, în timp ce fratele său Raul a primit o sentință de 10 ani.

Fidel a fost scos din pușcărie de socră-su

Fidel era căsătorit cu fiica lui Rafael Jose Diaz-Balart, care ocupa fotoliul de ministru în guvernul Batista. Așa se face că, la doar 18 luni de la condamnare, generalul Batista a decretat amnistie, iar „revoluționarii” lui Castro a fost eliberați chiar în ziua în care Cuba sărbătorea „Ziua Mamei.” A fost un soi de gest de clemență, și totodată de forță, pus la cale de generalul Btista.

Așa ceva era foarte posibil, și conturează perfect nivelul politic și social la care se găseau în anii ’50 majoritatea țărilor din America Latină. Da, în mod sigur eliberarea lui Fidel a fost rodul unui aranjament de culise.

“Mișcarea de la 26 Iulie” organizată în Mexic, cu sprijinul serviciilor sovietice

După eliberare, frații Fidel și Raul Castro au plecat în Mexic, însoțiți de câțiva apropiați, pentru a organiza acolo o nouă mișcare revoluționară.

Mexicul își câștigase deja independența cu 40 de ani mai devreme, constituind un bun exemplu propagandistic pentru oamenii lui Castro.

Supranumită “Mișcarea de la 26 Iulie” gruparea fraților Castro a rămas în Mexic pentru antrenamente și recrutarea de noi combatanți. Acolo l-au cunoscut pe medicul argentinian Ernesto Rafael “Che” Guevara – devenit ulterior simbol al Revoluției cubaneze – care s-a alăturat cauzei.

„Che” era marxist convins, șef al unei unități paramilitare care acționa pe spațiul Americii Latine, și s-a lipit foarte repede de frații Castro. Se spune că era mai apropiat de Raul, deoarece împărtășeau aceleași idealurile comuniste.

Raul Castro vizitase Europa după Război, unde legase relații cu structurile comuniste de la Moscova. Se spune că Raul a fost recrutat de sovietici prin intermediul ambasadei rusești din Mexic. Evident, rămâne doar o speculație.

În schimb, relațiile celor doi (“Che” Guevara și Raul Castro) cu structurile rusești sunt clare și documentate, chestiune care dovedește că revoluțiile nu sunt mereu izvorâte din „sufletul aprins” al popoarelor.

La cererea lui Batista, autoritățile din Mexic i-au arestat pe membri grupării Castro, dar la scurt timp toți au fost eliberați. Probabil au intervenit și alte forțe care aveau planuri mari în legătură cu viitorul Cubei.

Castro și-a finanțat “revoluția” cu bani din Statele Unite

În timp ce viitorii revoluționari cubanezi se antrenau în Mexic, liderul Fidel a călătorit în Statele Unite ale Americii, chipurile pentru a strânge bani de la cubanezii fugiți de regimul odiosului Batista.

Cu sumele colectate în America, Fidel a achiziționat o ambarcațiune, mai exact un yacht cu motor. Astfel, pe 25 noiembrie 1956 a pornit pe mare spre Cuba, însoțit de fratele său Raul, medicul Che Guevara și alți 82 de combatanți.

Au pus din nou piciorul pe pământ cubanez în noaptea de 1 spre 2 decembrie 1956, acostând în golful Las Coloradas.

Așa cum era de așteptat, clandestinii au fost întâmpinați la țărm de trupele lui Batista. Pe lângă infanterie, generalul mai trimisese și ceva aviație care să execute lovituri asupra poziției celor 82 de rebeli aflați sub comanda lui Castro. În urma confruntărilor cei mai mulți au fost omorâți. A scăpat doar un grup de cca 30 de persoane, din care făceau parte frații Castro și Che Guevara.

Cu alte cuvinte, Fidel s-a fofilat în mod miraculos și de data aceasta alături viitorii lideri ai „Revoluției” . Băieții s-au refugiat ulterior în munții Sierra Maesta. Așa avea să înceapă “Campania” lui Fidel din Sierra Maesta.

Propaganda din New York Times

La câteva luni de la evenimente, pe 24 februarie 1957, cotidianul american New York Times anunța cu litere de-o șchioapă că “LIDERUL REVOLUȚIEI ESTE ÎN VIAȚĂ.”

Materialul de presă îl prezenta pe Fidel în rolul unui modern Robin Hood, care dorește să-și ajute poporul asuprit, și care se declara prieten al americanilor. Cu toate acestea, cel puțin oficial, Statele Unite au continuat să-l susțină pe Batista.

Din acest moment, colaborarea lui Castro cu sovieticii începe să prindă contur. Gherilele din Sierra Maestra primeau informații și susținere de la NKVD. Este adevărat că Fidel Castro n-a fost un comunist, spre deosebire de fratele său Raul, și nici omul rușilor, dar s-a profilat în funcție de interesul de moment.

Până în vara lui ’58, cu ajutorul propagandei, în mod special prin intermediul unor posturi de radio clandestine, grupul lui Castro din munții Sierra Maestra crescuse considerabil, de la 30 de persoane la câteva sute.

Dezinformarea își făcea efectele și pe teritoriul Statelor Unite, unde cetățenii începuseră să-l perceapă pe Fidel într-o aură eroică, în timp ce Batista era privit tot mai mult ca exponent al corupției și totalitarismului.  

Americanii i-au retras sprijinul lui Batista

În aceste condiții, la jumătatea anului 1958, printr-o decizie adoptată de Congresul American, aprovizionarea cu armament a regimului Batista a fost oprită.

Este momentul în care Fidel Castro declanșează ofensiva împotriva regimului de la Havana. Luptele au durat 8 zile, în iulie 1958.

În prima etapă gherilele lui Castro s-au retras din nou din fața armatei lui Batista, dar la radio s-a anunțat că Fidel câștigase bătălia. Interesant, nu? După consumarea acestor ostilități a urmat o nouă pauză, în care Fidel a stat ascuns în munți.

Pe de altă parte, situația din Cuba se destabiliza rapid. De la o zi la alta diverse grupări paramilitare atacau forțele de ordine și armata.

N-a durat mult, și ambasadorul american la Havana i-a cerut generalului Batista să demisioneze. Astfel, pe 31 decembrie 1958, dictatorul Batista și-a luat rămas bun de la prieteni, părăsind în scurt timp Cuba la bordul unui avion spre Republica Dominicană. Se spune că avea asupra sa 300 de milioane de dolari în numerar.

În mod absolut bizar, americanii nu s-au grăbit să numească un succesor în fruntea Cubei. Cetățenii de rând se așteptau ca unul dintre generalii lui Batista să preia puterea, dar nici asta nu s-a întâmplat.

Pe fondul vidului aparent de putere, paramilitarii lui Fidel Castro (nu mai mult de 350-400 de luptători) au intrat în Havana, fără ca forțele militare să le opună rezistență.

Propaganda își făcuse treaba, iar oamenii îi așteptau pe „băieții” din Sierra Maestra ca pe niște eliberatori. Așa a ajuns Fidel, în ianuarie 1959, mare eliberator și lider de necontestat al Cubei.

În mod evident cabinetul Eisenhower greșise undeva, sau mai bine spus ceva a fost putred la Washington. Pentru mine rămâne sub semnul întrebării modul în care americanii lui Eisenhower (omul care ocupase funcția de Șef Suprem al NATO) au permis în 1959 instalarea regimului Castro la Havana.

Naționalizarea și embargo-ul american

Din ianuarie 1960 gruparea Castro a trecut la exproprierea companiilor americane de pe insulă. Discutăm despre grupuri multinaționale precum TEXACO, Shell sau Exxon. Evident, deranjul a fost foarte mare.

Și totuși, această radicalizare nu i-a surprins oficialii de la Washington. Guvernul american a reacționat în prima fază prin restricționarea importurilor de zahăr din Cuba (la momentul respectiv unul dintre cei mai mari producători mondiali de trestie de zahăr).

Surpriză. La nici o lună de la aceste evenimente Cuba a fost vizitată, în februarie 1960, de Anastas Ivanovich Mikoyan – membru marcant al biroului sovietic executiv.

Din acest moment, colaborarea lui Castro cu sovietici n-a mai fost un secret pentru nimeni. Așa a devenit Cuba o țară comunistă. Operațiunea rușilor reușise!

Și Raul Castro și medicul Ernesto “Che” Guevara susțineau cu tărie strângerea relațiilor cu Uniunea Sovietică. Nu era întâmplător: “Che” sau “El Comandante”, originar din Argentina, a jucat rolul agentului revoluției socialiste globale.

Prin utilizarea personajului “Che” sovieticii doreau să implementeze în Cuba primul model de stat comunist tropical, și să exporte ulterior patentul în țările din Lumea a Treia. Un plan ambițios, chiar magistral am putea spune, urzit în laboratoarele Moscovei.

În ciuda evidențelor, Fidel declara că doctrina sa nu este “nici marxistă și nici comunistă, ci o democrație reprezentativă și justiție socială.” Cu toate acestea, în primii ani de după “Revoluţia Cubaneză” serviciile secrete din Cehoslovacia și-au oferit sprijinul și expertiza în formarea noilor structuri de securitate cubaneze.

Cum naiba au ajuns cehii din Est-ul Europei să se ocupe de Cuba?

În spatele cehilor se aflau oamenii NKVD-ului rusesc. Și nu e de mirare că la începutul anilor ’60 serviciul de informații cubanez “La Dirección de Inteligencia” (DGI) era deja controlat de sovietici.

Imediat după oficializarea relațiilor ruso-cubaneze, Uniunea Sovietică a oferit sprijin financiar direct Cubei pentru consolidarea economiei, care suferea din pricina embargo-ului american. Această situație i-a determinat pe strategii lui Allen Dulles de la CIA să declanșeze operațiunea din „Golful Porcilor” – devenită un fiasco de proporții.

Cu sprijin sovietic de specialitate, serviciile secrete cubaneze deveniseră tot mai eficiente în combaterea atacurilor clandestine orhestrate de americani, iar victoriile lor erau exploatate cu măiestrie de mașinăria rusească de propagandă.

Invazia din Golful Porcilor

De teama răspândirii comunismului în Statele Unite, strategii CIA antrenaseră în secret o mică armată alcătuită din 1334 de cubanezi (supranumită Brigada 2506) aflați în exil pe teritoriul SUA.

Această brigadă paramilitară urma să fie trimisă în Cuba în vederea răsturnării lui Castro. Operațiunea trebuia să înceapă în 1961, pe la jumătatea lunii aprilie, însă John Kennedy nu dorea să implice oficial Statele Unite în această acțiune care era una de natură militară. Și-a dat totuși acordul pentru demararea ostilităților dar a cântărit mult dacă să ofere sau nu sprijin aerian Brigăzii 2506.

Într-un final, și conform planului, trupele paramilitare cubaneze au debarcat în aprilie ’61 în Golful Porcilor (Cuba) și s-au angajat în confruntări de natură militară împotriva „Armatei Revoluționare Cubaneze” în fruntea căreia se afla chiar Fidel Castro.

Planul acestei lovituri fusese croit pe vremea fostului președinte Eisenhower, și prevedea ca trupele terestre ale „Brigada de Asalto 2506” să fie susținute de marina și aviația americană.

Întrucât implicarea Statelor Unite devenise deja evidentă pentru comunitate internațională, de teama declanșării unui nou Război Mondial, Kennedy a decis să anuleze sprijinul militar promis paramilitarilor. În aceste circumstanțe operațiunea a eșuta. În doar trei zile de confruntări, forțele lui Castro i-au învins pe contra-revoluționarii antrenați de CIA.

Din păcate pentru administrația Kennedy acest eveniment avea să întărească și mai mult poziția lui Castro la nivel mondial, ridicându-l pe liderul de la Havana pe radarul intereselor sovietice.

Kennedy a trecut cu greu peste această încercare. Se simțea responsabil pentru tinerii cubanezi masacrați în Golful Porcilor: “Și-a sprijinit capul în mâini și a început să plângă” a povestit Jackie despre seara în care JFK primise informația că membrii Brigăzii 2506 căzuseră în mâinile lui Fidel.

A avut tăria și demnitatea să-și asume public nefericitul deznodămând, amintind că “victoria are 100 de tați, iar înfrângerea este orfană.”

Într-un final, a negociat cu Fidel Castro eliberarea prizonierilor, oferind la schimb Cubei medicamente și alimente în valoare de 53 de milioane de dolari.

Statele Unite pierduseră o etapă, în timp ce sovieticii aveau acum o enclavă în America Latină, situație care a pus în mare dificultate administrația de la Washington.

Aproape simultan, în Europa la Berlin, liderul sovietic Nikita Hrușciov separase lumea prin construirea Zidului Berlinului, lucrare desăvârșită tot în 1961. Situația era una critică, iar americanii se vedeau loviți direct în ceafă de aerul rece al comunismului.

Rachete nucleare mutate din Ucraina în Cuba

Încercând să descurajeze acțiunile Moscovei, americanii au demarat exerciții militare în Puerto Rico, unde au simulta o invazie. Era totuși prea târziu deoarece Ernesto Guevara încheiase un pact militar cu premierul sovietic Nikita Hrușciov.

Conform înțelegerii ruso-cubaneze, din ordinul Secretarului General al URSS, în luna mai 1962, armata rusă a primit dispoziție să pună în mișcare “Divizia 43” de rachete nucleare staționată în Ucraina. Ofițerii ruși au fost informați că rachetele urmează să fie mutate la Anadîr iar transportul urma să fie realizat pe mare.

Toată tehnica “Diviziei 43” a fost încărcată în secret pe 300 de motonave comerciale. Întreaga flotă a traversat apoi Marea Neagră și Mediterana și odată ajunse în Atlantic navele s-au angajat în traversadă spre Cuba și nu spre Marea Bering așa cum se comunicase inițial. Vapoarele rusești transportau la vedere utilaje agricole pe post de „capac” pentru acoperirea armamentului.

După câteva zile sovieticii descărcau în Cuba nu mai puțin de 36 de focoase nucleare, rachete și bombardiere, precum și 43.000 de soldați. Până în septembrie 1962 instalarea se finalizase, și toate focoasele nucleare deveniseră operaționale.

Criza rachetelor din Cuba – DEFCON 2

Intensificarea traficului naval spre Cuba a atras atenția serviciilor de informații americane iar în scurt timp un avion-spion a fotografiat una dintre bazele de lansare a rachetelor.

Luat prin surprindere de această veste, Kennedy a fost obligat să adopte cea mai dificilă decizie a mandantului său de până atunci. Sfătuit de generali să invadeze imediat Cuba sau să lovească bazele de rachete, sub îndrumarea Comitetului Executiv reunit la Casa Albă (EXECOM), președintele Americii a ales să răspundă acestei agresiuni printr-o blocadă navală.

Să nu înțelegeți că acest gest era unul menit să calmeze situația: conform legislației internaționale „blocada navală” este un act de război.

Rapoartele serviciilor secrete americane aratau că sovieticii instalaseră în Cuba rachete cu rază medie de acțiune, capabile să atingă orice țintă de pe teritoriul Statelor Unite. Sub această presiune, politicienii americani i-au cerut președintelui să intervină militar în Cuba, însă Kennedy nu dorea un nou Război Mondial.

Tensiunea era deja la cote alarmante, iar cubanezii se pregăteau și ei de război prin mobilizarea generală a efectivelor. La fiecare câteva ore un avion american de spionaj survola teriroriul cubanez iar imaginile ajungeau direct pe masa președintelui. În aceste condiții Kennedy a decis instituirea “DEFCON 2” – a doua cea mai ridicată stare de alertă.

În culisele acestui război, prin canale secrete de comunicare, diplomații americani împreună cu omologii din Rusia căutau disperați soluții pentru deblocarea crizei. N-a durat mult până când Fidel Castro să realizeze că aceste discuții au loc fără ca el să fie implicat, și evident s-a simțit mic și neputincios. O lume întreagă se pregătea de război.

Primii care au sarit în sprijinul americanilor au fost britanicii, care se vedeau si ei vizati de acest atac al rusilor. Englezii aveau o experiență mai mare în astfel de confruntări, însă mingea se afla în terenul lui Kennedy, situație în care Londra a devenit un fel de sfătuitor din umbră al președintelui american. Cu toate acestea, serviciile secrete britance aveau să-l informeze pe premierul Harold Macmillan că verii lor americani sunt gata de o confruntare fără să aștepte sfatul Londrei. 

Un compromis necesar… cu Moscova

Kennedy știa că nu poate ataca Cuba în condițiile în care acolo se afla armata rusă. Exista riscul declanșării unui nou război în Europa, la Berlin, acolo unde oamenii Moscovei așteptau doar ordinul de atact. Agentura americamă activă în Berlinul de Est informa zilnic Washington-ul cu privire la mișcările rușilor. Încolțit din toate părțile JFK avea nevoie de un compromis.

Soluția a venit 27 octombrie 1962. Astfel, Nikita Hrușciov i-a propus lui Kennedy următorul acord: rușii erau dispuși să-și retragă rachetele nucleare din Cuba dacă și America își retrăgea rachetele Trident de la bazele din Turcia. Kennedy a acceptat înțelegerea.

Fidel Castro s-a opus acestui acord, dar nimeni nu l-a mai băgat în seamă pe “revoluționarul” marionetă de la Havana. Înțelegerea mai prevedea ca Statele Unite să garanteze că nu vor invada Cuba. Așa a rămas Fidel la putere pe insulă, neatins întreaga sa viață de mâna unchiului Sam.

Omul nostru de la Havana “Erou al Uniunii Sovietice”

Drept consolare dar și pentru a sfida, în vara lui 1963, Fidel a fost invitat la Moscova unde a primit titlul de “Erou al Uniunii Sovietice” – cea mai înaltă distincție oferită de ruși la acel moment.

Scopul diversiunii cubaneze?

Așa cum aminteam, în primii ani de după “Revoluția Cubaneză” serviciile secrete cehoslovace și-au oferit “sprijinul” și expertiza în formarea noilor structuri de securitate de la Havana. În spatele cehilor se aflau oamenii NKVD-ului rusesc.

Directoratul 11 din KGB era structura de coordonare a DGI-ului, același departament care avea în „grijă” și serviciile din Cehoslovacia și Polonia. Discutăm despre celebri „comisari sovietici” plantați după Război în toate structurile de forță ale statelor din Est-ul Europei, inclusiv în România.

Având o expertiză de invidiat, rușii au structurat DGI-ul cubanez în 7 departamente, subdivizate în secții pe zone geografice. Cea mai mare secție era dedicată Statelor Unite ale Americii, prin intermediul căreia erau controlate operațiunile din America de Nord, și includea Națiunile Unite, posturile diplomatice ale cubanezilor și grupările radicale.

Pe scurt, Moscova descoperise la Havana un front operațional foarte fertil, și utiliza Direcția Generală de Informații cubaneză pentru lansarea rețelelor sovietice de spionaj și sabotaj în toată America de Nord.

Așa se face că, prin intermediul Misiunii Cubaneze la Naţiunile Unite (UN) cu sediul la New York, și a consulatului cobanez din Montreal, agenții “Dirección General de Inteligencia” au demarat încă la începutul anilor ‘60 structurarea unor rețele clandestine pe teritoriul SUA și Canadei.

Prin intermediul organizației “Venceremos Brigade” serviciile secrete cubaneze au recrutat tineri americani, care după un stagiu de pregătire la Havana erau trimiși înapoi în Statele Unite pentru a servi interesele strategice ale rușilor.

Ca prin minune pe teritoriul Americii aveau să apară protestele împotriva războiului din Vietnam, marcate de manifestări violente și confruntări cu forțele de ordine.

Organizațiile de activiști care luptau chipurile pentru retragerea trupelor americane din Vietnam, și pentru pace, erau întreținute de serviciile sovietice, sub steag străin, prin rețeaua cubanezo-americană.

Există și alte exemple similare, precum demonstrațiile separatiștilor francezi din cadrul organizației “Frontul pentru Eliberarea Quebecului” (Quebec Liberation Front sau FLQ), sau acțiunile de natură teroristă organizate de “Black Liberation Army.”

Carlos „Șacalul” un produs rusesc, fabricat la Havana

În vara lui 1966, la una dintre şcolile de gherilă ale lui Fidel Castro din Cuba, avea să se înscrie și viitorul terorist „Carlos” pe numele său adevărat Ilici Ramirez-Sanchez.

Carlos venea din Venezuela, acolo unde fratele său mai mic era lider al Partidului Comunist venezuelean. 

Și trebuie menționat că toate aceste „şcoli speciale” au funcţionat în perioada respectivă în Cuba sub coordonarea „Dirección General de Inteligencia” fiind controlate de NKVD.

Aşa se face că, în vara lui 1966, la tabăra din Camp Matanza de lângă Havana, Ilici a fost antrenat chiar de generalul rus Viktor Simenov. Aici și-a început Carlos lunga sa carieră pe scena terorismului internațional.

Și când te gândești că totul a fost doar o enormă cacealma…