În perioada 1958-1959, după asanarea zonelor umede, și după realizarea infrastructurii, Mamaia intră și ea în vizorul noului Institut Central pentru Sistematizarea Orașelor și Regiunilor sau ICSOR.

Este momentul în care, arhitectul Cezar Lăzărescu susține realizarea unor clădiri înalte, pentru care pledase fără succes și la Eforie, invocând criteriile tehnico-economice. 

Totuși, costurile pentru realizarea unor ansambluri independente de 1000 – 2000 de locuri rămâneau în continuare mari, și astfel, se decide ridicarea la Mamaia, între Pescărie și Cazino, a unui ansamblu de odihnă de 10.000 de locuri de cazare, în sistem centralizat.

Așa a început să existe Mamaia modernă pe planșeta arhitectului Cezar Lăzărescu, coordonator al planului de sistematizare a litoralului și autor al numeroase edificii din cadrul acestuia.

Schița de sistematizare este realizată integral pe principiile urbanismului liber, parcă din dorință regăsirii libertății de exprimare de după instaurarea regimului comunist, conștientizându-se importanța direcției Nord-Sud, precum și necesitatea unei promenade generoase la malul mării.

Șoseaua existentă lângă plajă este mutată înspre lacul Siutghiol, iar spațiul liniar de-a lungul mării este amplificat. Hotelurile sunt trasate retras față de zona plajei, aici fiind prezente doar dotări temporare care deservesc activitatea balneară.

Stațiunea Mamaia este, practic, un oraș nou care apare într-un timp foarte scurt: este cel mai mare ansamblu hotelier din țară, întins pe 70 ha, și unul dintre cele mai mari din Europa acelor vremuri.

Arhitectul vede această nouă stațiune întotdeauna ca un ansamblu, lamele înalte ale hotelurilor sunt considerate mereu împreună, pentru ca la nivel urban ritmul volumelor să contureze o imagine amplă, coerentă, pură și aerată.

Hotelurile aveau vedere și la mare și la lac

Dispunerea transversală a barelor permite orientarea camerelor către mare, dar simultan și către lac, crearea unei siluete proeminente la nivel urban și teritorial, formarea unor alveole ce organizează compoziția urbană, precum și avantajoasa eliberare a solului care va fi plantat intensiv pentru a ilustra ideea de “stațiune-parc.”

Hotelurile înalte au în majoritate caracter sezonier, fiind compuse din nouă părți: parterul destinat primirii, de obicei dispus separat din rațiuni structurale, și etajele destinate cazării. Restaurantele hotelurilor sunt cu circuit închis, iar terasele ultimelor niveluri sunt destinate unor platforme publice de belvedere.

Ansamblul funcțional realizat la Mamaia la începutul anilor ’60 reprezintă momentul de consolidare a industriei turistice românești, și de coagulare a școlii de arhitectură a litoralului, așa cum este numită echipa lui Cezar Lăsărescu.

O următoare extindere către Nord a Mamaiei are loc în a doua jumătate a anilor 60, prin ansamblul de case prefabricate Alfa (1964), complexul hotelier Doina (1966) și complexul hotelier Histria, ce continuă seria turnurilor cu alte trei volume de 14,12 și 11 niveluri (1968). Modelul oferit rămâne valid până în anii ’70, când, practic, se încheie procesul de urbanizare a costei.

Din punct de vedere urbanistic, importante  sunt cele două turnuri cu impact major asupra siluetei stațiunii, în primul rând prin înălțimea lor, iar apoi prin poziția de graniță dintre Mamaia, orașul Constanța și șoseaua București: Hotelurile Parc și Perla, realizate de arhitecții Violeta Constantinescu, Gabriela Gheorghiu, inginer Ion Neacșu, respectiv arhitecții Mina Laurian, Virginia Petrea și Cristina Kedzierska.

Anii 60-70 au reprezentat o perioadă de relativă deschidere în istoria regimului totalitar-comunist românesc. Legat de turism, a fost creat un context favorabil ce a permis o anumită dezideologizare a discursului și practicilor turistice.

Astfel, componenta economică a turismului a devenit extrem de importantă, atât în ceea ce-i privește pe turiștii străini, cât și pe cei români,  fiind realizate investiții substanțiale în acest sector de activitate.

Turimsul la Marea Neagră, de la comunism la capitalism

Circulația străinilor era permisă până la eliminarea oricăror restricții formale, deși aceștia continuau să fie urmăriți prin intermediul informatorilor Securității în cazul în care regimul ajungea să-i considere “suspecți.”

Turismul individual a prevalat în fața celui social, un număr din ce în ce mai mare de locuri fiind distribuite prin intermediul ONT Carpați, mai degrabă decât prin Uniunea Generală a Sindicatelor. Totodată, au existat foarte mulți turiști care au preferat vacanțele pe cont propriu, ieșind astfel, măcar parțial, din sfera ideologică a regimului.

Afluența turiștilor străini, în special a vesticilor, a determinat la începutul anilor ’70 creșterea prețurilor pe litoral, ceea ce a făcut ca stațiuni precum Mamaia sau Neptun-Olimp să devină prohibitive pentru cetățenii români. Accesul turiștilor autohtoni era limitat în aceste stațiuni și pentru că cele mai multe locuri de cazare erau rezervate turiștilor vestici (regimul avea nevoie de “valută forte”).

Numai că, spre finalul anilor ’70, turiștii vestici încep să vină într-un număr mai redus, fără ca guvernul comunist să reușească să-și ajusteze planurile la noua realitate.

Lipsa de flexibilitate a făcut ca profitabilitatea turismului să scadă începând cu anii ’80.  Aceasta este, de fapt, moștenirea cu care am intrat în capitalism din perspectiva turismului de litoral.